Osândirea atrage asupra omului o judecată aspră. În loc să ne osândim aproapele trebuie să ne rugăm pentru el. Trebuie să ne schimbăm pe noi înșine, nu pe alții

„Mă las furată de discuții și cad în păcatul osândirii. Mă strădui să nu osândesc și să nu vorbesc de rău. Atâta timp cât tac din gură nu se întâmplă nimic, dar cum încep să vorbesc parcă mi se întunecă mințile: când îmi vin în fire am vorbit deja de rău o grămadă.”

Pentru asta, bineînțeles, nu sunteți de lăudat, însă mustrarea care vi se cuvine e micșorată mult de aceea că vă băgați de seamă singură acest neajuns și aveți dorința de a scăpa de el. Continuați așa. De fiecare dată când vedeți că faceți această greșeală mustrați-vă singură după merit, cu asprime, atunci când rămâneți singură, gândindu-vă totodată cum să faceți să purtați discuțiile obișnuite și chiar pe cele vesele fără a îngădui limbii dumneavoastră să se abată pe această cale nu tocmai curată.

Străduindu-vă astfel și încercând pe rând câteva metode, veți ajunge până la urmă la deprinderea de a nu osândi.

Spre osteneala asta să vă însuflețiți cu gândul drept că nimic nu Îl jignește pe Domnul, pe Care Îl iubiți, ca acest păcat, fiindcă răpiți stăpânirea Lui, și prin nimic nu vă supuneți atât de mult primejdiei de a fi osândit ca prin aceasta, fiindcă judecându-i pe alții atrageți și asupra dumneavoastră o judecată aspră.

„Căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați” (Mt.7, 2). Citiți cât mai des aceste cuvinte ale Domnului și pe celelalte care sunt scrise acolo.
Bineînțeles, ceea ce este rău nu putem numi bun – însă văzând că nu trebuie să ne osândim fratele sau sora, ci trebuie să ne pară rău pentru ei, să ne rugăm din inimă ca Domnul să-i înțelepțească și să-i trezească și să le dea putere să stea neclintiți în rânduiala pe care le-o cere creștinismul potrivit situației lor de viață.

Dacă, privind la păcătoșenia altora, gândurile dumneavoastră se vor îndrepta spre acest făgaș, veți face lucrarea dragostei. Totuși, într-o discuție nu este la îndemână să exprimi lucrurile acestea – totdeauna însă poți găsi circumstanțe atenuante și scuze. Această apărare a aproapelui va fi tot o lucrare a dragostei. Sau mai bine să schimbați vorba, îndreptând discuțiile de genul acesta pe alt făgaș. Dacă nu sunteți în stare, puteți tăcea până ce va seca tot râul bârfelor, rugându-vă în sinea dumneavoastră pentru cei osândiți de ele.
Nu este treba noastră să-i schimbăm pe alții, dar pe noi înșine putem și trebuie să ne schimbăm.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Despre felurite probleme de credință și viață. Editura Sophia, București 2012

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.