Aceşti sfinţi pătimitori de chinuri, Chir şi Ioan (părticele din cinstitele moaște ale Sf. Mucenic Chir se află la mănăstirea Suruceni), au pătimit pentru Hristos în 31 de zile ale lunii ianuarie, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, în cetatea care se numea Canopos, care era departe de Alexandria ca la 12 stadii.

După mucenicescul lor sfârşit, creştinii luând în taină sfintele lor trupuri, le-au îngropat cu cinste. Iar după trecerea a mulţi ani, tămăduitoarele lor moaşte au fost aflate într-acea vreme când creştinii întărindu-se mai mult decât elinii cei închinători la idoli, au început pretutindeni a zidi biserici fără oprelişte, iar mai ales în vremea împărăţiei marelui Teodosie, care a biruit pe tiranul Maxim al Apusului cu toate puterile sale, prin rugăciunile cuvioşilor părinţi, care vieţuiau în pustiile Egiptului şi la care împăratul Teodosie a trimis într-adins, având trebuinţă de rugăciunile lor spre ajutor.

Intre aceşti părinţi cu cuviinţă este a pomeni pe unul, cu numele Senufie, slăvit întru minuni, care petrecea în Schit şi pentru care împăratul a scris patriarhului Teofil al Alexandriei să-l trimită în Constantinopol la dânsul, ca prin binecuvântarea şi cu rugăciunile lui să se înarmeze împotriva vrăjmaşilor.

Deci Teofil, voind să împlinească porunca împăratului, s-a dus el însuşi în Schit la Cuviosul părinte Senufie, ca să-l roage să meargă la Constantinopol la împăratul Teodosie; dar acela nicidecum nu a voit să iasă din chilia sa. Iar după multă rugăminte şi îndemnare a patriarhului, cuviosul supărându-se, şi-a luat rasa şi toiagul, pe care ridicându-le în sus spre răsărit şi înălţându-şi ochii spre cer, a grăit: „Doamne, Dumnezeul puterilor, mă rog Ţie cu smerenie, dă rasei şi toiagului acestuia acea putere pe care mi-ai fi dat-o mie cu a ta milostivire, de aş fi mers acolo”.

Astfel rugându-se, a dat rasa şi toiagul patriarhului, zicându-i: „Acestea să le trimiţi împăratului în locul meu şi să-i scrii ca în timp de război să pună rasa pe dânsul, iar toiagul să-l ia în mână şi să meargă cu îndrăzneală înaintea oştilor lui împotriva vrăjmaşilor şi va vedea slava lui Dumnezeu”. Iar patriarhul a trimis acelea împăratului şi i-a spus lui cuvintele cuviosului. Iar împăratul primindu-le cu credinţă şi făcând după cuvântul cuviosului, a câştigat mare biruinţă asupra vrăjmaşilor. Deci spre aducerea aminte a acelei biruinţe şi spre pomenirea Cuviosului Senufie, alexandrinii au făcut asemănarea împăratului, săpată şi pusă pe un stâlp înalt, având rasa călugărească pe dânsul şi toiagul ţinându-l în mâini. Şi în toţi anii prăznuiau cu dănţuire ziua acelei biruinţe, mulţumind lui Dumnezeu. De atunci mai ales au început a se zidi biserici lui Dumnezeu în Alexandria şi în tot Egiptul, pentru că se înmulţise creştinătatea.

Şi când Patriarhul Teofil a voit să zidească o biserică aleasă în Canopos în numele Sfinţilor Apostoli, în acea vreme s-au aflat moaştele Sfinţilor făcători de minuni Chir şi Ioan. Aceasta a fost după sfârşitul lui Teodosie şi pe timpul împărăţiei fiului său, Arcadie. Iar despre aducerea moaştelor Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan se scrie în viaţa Sfântului Chirii, patriarhul Alexandriei, că aproape de Canopos, ca la două stadii, este un loc care se numeşte Manutin, care mai înainte era sat. Acolo era o capişte veche şi locuinţă diavolească, fiind foarte înfricoşat locul acela, deoarece multe duhuri necurate petreceau acolo. Deci când patriarhul Teofil era încă între cei vii, dorea să cureţe locul acela de diavoli şi să-l facă loc sfânt, spre mărirea lui Dumnezeu, dar având multe împiedicări şi apropiindu-i-se sfârşitul vieţii, n-a putut să-şi ducă gândul său la îndeplinire. Atunci Sfântul Chirii, moştenitorul scaunului lui Teofil, a început a se îngriji de aceasta şi se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul să-i dea de sus ajutor şi putere, pentru biruirea şi izgonirea din locurile acelea a duhurilor necurate. Deci îngerul Domnului i s-a arătat în vedenie, poruncindu-i ca să aducă cinstitele moaşte ale Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan la locul ce se numeşte Manutin, că astfel va fugi de acolo diavoleasca putere.

Şi făcând aceasta Sfântul Chirii, a adus în Manutin moaştele sfinţilor, zidind acolo o biserică în numele lor. Atunci îndată s-au gonit de acolo necuratele duhuri şi s-a făcut în acel loc izvor de tămăduiri, ce izvorăsc din moaştele mucenicilor. Deci se cuvine să se pomenească oarecare minuni ale acestor sfinţi, pe scurt.

În zilele prea sfinţitului Evloghie, patriarhul Alexandriei, un fiu de-al lui Iulian, mai marele cetăţii, cu numele Amonie, avea împrejurul grumajilor săi oarecare vătămări dureroase care creşteau înăuntrul trupului. Acele vătămări care doctorii le numesc scrofule au crescut şi s-au umflat din zi în zi, i-au îngreunat grumajii şi îl îngrozeau cu moarte. Şi chemând mulţi doctori, nimic n-au aflat spre vindecare, din care pricină tatăl şi fiul mâhnindu-se, i-au lăsat pe aceia şi au alergat la Sfinţii făcători de minuni Chir şi Ioan, rugându-se cu lacrimi lângă cinstitele moaşte, ca să dea tămăduire fiului său.

Atunci acela, arătându-se în vedenie, au poruncit tânărului, care se îngâmfa pentru slavă şi bogăţii, să-şi lepede mai întâi mândria sa şi, în semn de smerenie, să măture gunoiul din casa lor; apoi să facă un plasture de ceapă amestecat cu pâine şi să oblojească tot grumajul şi gâtlejul. Şi după ce a făcut aceasta, îndată i s-au închis vătămările, şi Amonie a luat tămăduire, cu rugăciunile sfinţilor doctori fără de plată. Insă tot acelaşi Amonie, după câtăva vreme, uitând sfatuirile sfinţilor, s-a înălţat cu mândria şi iarăşi s-a îmbolnăvit de altă boală, care îi era pedeapsă pentru neascultarea lui. Prin boala aceea pântecele lui îi era foarte greu, din care pricină stomacul său nu putea să primească deloc nici mâncare, nici băutură; ci toate cele ce îi intrau pe gură, îndată i se întorceau înapoi.

Atunci iarăşi a alergat cu lacrimi, rugându-se Sfinţilor răbdători de chinuri Chir şi Ioan, doctorii săi cei încredinţaţi. Iar aceia, arătându-i-se lui în vis, mai întâi l-au ocărât pentru mândria lui, apoi i-au poruncit să-şi lepede hainele cele de mult preţ şi să se îmbrace într-o haină de păr şi, luând vasele cele de apă, să aducă apă rece la fraţii cei neputincioşi şi săraci, pentru adăparea lor. Iar după ce Amonie a făcut aceasta fără lenevire, sfinţii iarăşi i s-au arătat şi i-au poruncit, ca, luând untdelemn din candelele lor, asemenea şi ceară din lumânările aprinse lângă raclele lor, să facă un plasture şi să-l lipească de pântecele său. Aceasta făcând Amonie, s-a făcut sănătos.

Un alexandrin, anume Teodor, fiind multă vreme orb de amândoi ochii, a fost dus la Manutin, în biserica unde erau moaştele sfinţilor răbdători de chinuri şi acolo se ruga cu osârdie pentru luminarea ochilor săi. Deci sfinţii i s-au arătat în vedenie şi i-au poruncit să meargă şi să se spele la izvorul care era aproape de biserica lor. Iar el ducându-se, s-a spălat, şi când şi-a şters faţa cu băsmăluţa îndată a văzut în băsmăluţă albeţile care căzuseră din ochii lui ca nişte solzi. Deci s-a întors de la biserică cu bucurie, arătând la toţi orbiciunea sa cea căzută în băsmăluţă.

Un alt bărbat, anume Calos, plăcut lui Dumnezeu după nume şi după viaţă, din întâmplare căzând de pe o scară, şi-a sfărâmat fluierul piciorului în multe bucăţi, şi-l durea foarte tare. Şi chemând mulţi doctori şi neputând dobândi nici un ajutor de la ei, a alergat cu credinţă mare la aceşti doctori fără de arginţi, Chir şi Ioan, şi ungân- du-i piciorul cu untdelemn din candele lor, s-a tămăduit în acelaşi ceas.

Un om, anume Isidor de la Maiuma, avea durere înăuntru, la rărunchii săi, care, putrezind, s-au prefăcut în sânge şi în flegmă, astfel că scuipa cu sânge. Şi neputând omul acela să se tămăduiască cu nici un fel de doctorii, a alergat la moaştele cele tămăduitoare ale sfinţilor răbdători de patimi şi aceia i s-au arătat, nu în vedeniei ci la arătare şi i-au dat lui să mănânce o bucată de chitrin. Iar acela, primind acea bucată din mâinile lor, nu ştia de la cine o primeşte deoarece socotea, că aceia sunt din poporul ce venise să dea închi­năciune sfintelor moaşte ale mucenicilor. Şi după ce a mâncat ceea ce i se dăduse, îndată s-a tulburat stomacul lui şi a vărsat un vierme mare, care rodea ficaţii lui, iar sfinţii fără de arginţi s-au făcut nevăzuţi. Iar el făcându-se sănătos în acel ceas, a dat mulţumire lui Dumnezeu şi plăcuţilor Lui.

Un om, anume Mina, mai marele cetăţii Filoponiei, fiind cuprins de o boală cumplită cu friguri, i s-a adaos pe lângă aceasta şi împietrirea stomacului, căci i s-a încuiat stomacul. Şi câte leacuri îi dădeau pe gură doctorii, toate rămâneau fără de folos, şi încă mai rău i se umfla pântecele, neputând să iasă afară. Şi a pătimit bărbatul acela aşa două săptămâni, suferind acea cumplită durere, încât se deznădăjduise din partea doctorilor, dar aducându-şi aminte de Sfinţii doctori fără de arginţi Chir şi Ioan, a poruncit să-l ducă cu patul în Manutin la tămăduitoarele lor moaşte. Acolo, rugându-se el cu lacrimi şi adormind puţin, i s-au arătat sfinţii şi i-au dat să mănânce o smochină. Şi deşteptându-se din somn a găsit smochina pe pat lângă el şi, luând-o, a mâncat-o şi îndată i s-a dezlegat stomacul şi s-a făcut sănătos.

Un alt Mina, care era ca acel vechi Asail, uşor şi grabnic cu picioareleca o căprioară de cele din ţarină, s-a îmbolnăvit după aceea foarte tare de picioare, încât nici nu putea păşi; şi a zăcut multă vreme în pat, umflându-se foarte picioarele lui. Deci a poruncit să-l ducă cu patul la Sfinţii făcători de minuni Chir şi Ioan. Şi după ce şi-a uns picioarele cu untdelemn de la candelele care ardeau la cinstitele lor moaşte, îndată s-a sculat sănătos şi umbla bine cu picioarele cele tămăduite, mulţumind lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui.

O femeie cu numele Teodora, bând apă, din întâmplare a băut o broscuţă mică, însă nu ştia ce a băut şi acea broscuţă a crescut în pântecele ei. Deci la început, cât a fost mică acea broască, îi făcea puţină durere înăuntru, iar după ce a crescut mare, s-a mărit şi durerea, încât femeia aceea nu avea odihnă nici ziua, nici noaptea de acea cumplită durere. Deci se văita cu amar şi se tăvălea pe pământ, şi nimeni nu putea să-i ajute ei, nici să cunoască care îi este boala. Şi mulţi socoteau că ea este muncită de diavol; deci au adus-o la aceşti Sfinţi tămăduitori Chir şi Ioan, care, arătându-i-se noaptea, i-au poruncit, ca, mai înainte de primirea mâncării, să bea apă multă. Şi după ce femeia a făcut aceasta, stomacul ei îndată s-a tulburat şi a vărsat o broască mare şi astfel s-a făcut sănătoasă. Deci toţi cei care au văzut aceasta, minunându-se, au slăvit pe Dumnezeu şi pe plăcuţii Lui.

După acea femeie Teodora, a alergat un bărbat oarecare, anume Teodor, la sfinţii doctori fără plată, având înăuntru otravă dată de nişte oameni răi. Acela, bolind foarte tare, nu putea să câştige ajutor de la doctori. Deci rugându-se el cu lacrimi pentru sănătatea sa, sfinţii i s-au arătat în vedenie, poruncindu-i să mănânce o jivină, care pe greceşte se numeşte scolopendra. Şi deşteptându-se el din vedenie, s-a întărit cu semnul Sfintei Cruci, pentru că socotea că este o nălucire drăcească şi iarăşi se ruga către sfinţi, cerând sănătate. Iar în altă noapte, sfinţii i s-au arătat iarăşi, poruncindu-i acelaşi lucru. Dar el nu credea, fiindcă acea jivină este plină de otravă, iar nu de tămăduire. Şi i s-a făcut lui şi a treia oară aceeaşi arătare; dar nici aşa n-a ascultat, părându-i-se că aceea este o nălucire a vrăjmaşului. Dar într-a patra noapte, sfinţii i s-au arătat, nu în vis, ci la arătare, fiindu-le milă de boala cea grea a lui, şi i-au zis: „Pentru ce nu crezi cuvintele noastre? Deci dimineaţă, sculându-te, mergi la izvorul nostru şi ceea ce vei găsi acolo de mâncare să mănânci, că aceea îţi va fi doctorie lucrătoare”.

Atunci Teodor, crezând că acea vedenie este adevărată, făcându-se ziuă, a mers la izvor şi acolo a găsit un castravecior mic ce era pe jos, pe care luându-l, a început a-l mânca cu plăcere. Dar când voia să bage în gură rămăşiţa castravetelui, a văzut într-însul cea din urmă bucăţică a jivinei, care se numeşte scolopendra; căci acum o mâncase pe toată cu castravetele acela. Deci, temându-se foarte, a aruncat la pământ acea rămăşiţă, iar el a început a vărsa. Şi a vărsat cu castravetele şi cu jivina aceea, pe toată otrava care a fost mai înainte într-însul. Astfel s-a făcut sănătos desăvârşit şi întorcându-se la biserică, s-a închinat cu mulţumire cinstitelor moaşte ale tămădui­torilor săi.

O femeie, anume Maria, a venit din Babilonul Egiptului în Manutin, la sfinţii făcători de minuni, având cu sine un fiu de opt ani. Prin lucrarea diavolească, aceluia i se trăsese limba din gură şi atârna afară ca de o palmă de lungă, iar mărimea ei nu era după măsura limbii omeneşti şi vederea ei era străină, fiind groasă, neagră, puturoasă şi greţoasă la toţi cei ce priveau spre dânsa; şi curgeau neîncetat spume negre din ea. Acel copil căzând din întâmplare la pământ lângă mormântul sfinţilor, s-a lovit cu limba de o marmură ce se afla acolo şi îndată limba slobozindu-se de batjocura aceea drăcească, s-a tras la locul ei, în obişnuita măsură de creştere, şi copilul s-a făcut sănătos.

Un bărbat din Egipt, anume Evghenie, fiind bolnav de idropică, a fost adus la sfinţi bolnav cu tot trupul, având pântecele foarte umflat. Aceluia arătându-i-se sfinţii în vedenie, s-au atins cu mâinile de pântecele lui şi i-au zis: „Evghenie, scoală-te şi întoarce-te sănătos la casa ta!” Iar Evghenie, deşteptându-se, îndată s-a slobozit de toată greutatea de idropică, ieşind el cu umblările fireşti, şi din acel ceas a dobândit sănătate desăvârşită.

Pomenind aceste puţine minuni, din cele multe ale Sfinţilor fără de arginţi Chir şi Ioan, slăvim pe Hristos Dumnezeu, Cel ce le-a dat un dar ca acesta slăvit, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Leave a reply

required