1. Zis-a maica Singlitichia: luptă şi osteneală multă este celor ce se apropie de Dumnezeu la început şi după aceea bucurie negrăită. Că precum cei ce vor să aţâţe foc, întâi se afumă şi lăcrimează şi aşa dovedesc lucru ce-l caută. Pentru că se zicea: Dumnezeul nostru este foc mistuitor1(Evr. XII, 29.). Aşa trebuie şi noi cu noi: să aţâţăm focul cu lacrimi şi cu osteneli.

2. Zis-a iarăşi: trebuie noi cei ce am ales cinul acesta, să ţinem curăţenia cea desăvârşită. Căci şi la mireni se pare că se petrece în curăţenie, dar este împreună cu ea şi necurăţenia fiindcă cu toate celelalte simţiri păcătuiesc: căci văd fără de cuviinţă şi râd fără de rânduială.

3. Zis-a iarăşi: precum veninul fiarelor celor otrăvitoare îl izgonesc doctoriile cele mai iuţi, la fel şi cugetul cel spurcat, rugăciunea cu postul îl izgoneşte.

4. Zis-a iarăşi: să nu te amăgească desfătarea mirenilor celor bogaţi, ca şi cum ar avea ceva de folos pentru dulceaţa cea deşartă. Ei cinstesc meşteşugul facerii bucatelor, iar tu, cu postul, prin cele proaste, covârşeşti îndestularea bucatelor acelora. Că se zice: sufletul în desfătare fiind, batjocoreşte fagurii1(Pilde 27, 7.). Nu te sătura cu pâine şi nu vei pofti vin.

5. Întrebată a fost fericita Singlitichia de este lucru bun desăvârşit neagoniseala. Iar ea a zis: desăvârşită la cei ce o rabdă; că cei ce rabdă aceasta, necaz adevărat au cu trupul, dar şi odihnă cu sufletul. Căci precum hainele cele vârtoase, călcându-se şi cu sila făcându-se se spală, aşa şi sufletul cel tare, prin sărăcia cea de bună voie, mai mult se întăreşte.

6. Zis-a iarăşi: de eşti în viaţă de obşte, nu schimba locul, căci te vei vătăma mult. Aşa precum pasărea sculându-se de pe ouă, le lasă reci şi se strică, şi călugărul, sau fecioara, sărăceşte şi moare în credinţă, umblând din loc în loc.

7. Zis-a iarăşi: multe sunt vicleşugurile diavolului. Prin sărăcie nu a clintit sufletul? Bogăţia îl aduce ca amăgire. Prin ocări şi defăimări nu a putut? Laude şi slavă pune înainte. Prin sănătate biruit fiind, bolnav face trupul. Cu desmierdările neputând să-l amăgească, prin ostenelile cele fără voie încearcă să facă surparea. Căci anumite boli prea grele cerând de la Dumnezeu şi prin acestea slăbind, tulbură dragostea cea către Dumnezeu. Dar se sdrobeşte trupul cu friguri cumplite şi pătimeşte de sete neastâmpărată. Dacă păcătos fiind, suferi acestea, adu-ţi aminte şi de munca cea viitoare şi de focul cel veşnic şi de pedepsele cele veşnice şi nu vei slăbi către cele de aici. Bucură-te, că te-a cercetat Dumnezeu. Şi cuvântul acela de laudă să-l ai pe limbă: certând, m-a certat Dumnezeu şi morţii nu m-a dat2(Psalm. 117, 18, 19.). Fier erai dar prin foc lepezi rugina. Iar dacă şi drept fiind, te îmbolnăveşti de la cele mari, la cele mai mari sporeşti. Aur eşti, dar prin foc mai lămurit te faci. Ţi s-a dat înger trupului?1(Corint. XII, 7.) Veseleşte-te, şi vezi cui te-ai făcut asemenea? Că de partea lui Pavel te-ai învrednicit. Prin fierbinţeală te ispiteşti? Prin răceală te pedepseşti? Dar zice Scriptura: trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pe noi2(Psalm. 75, 11.). Ai câştigat-o pe cea dintâi? Aşteapt-o şi pe cea de-a doua. Lucrând fapta cea bună, strigă graiurile sfântului care zice: sărac şi cu durere sunt eu3(Psalm. 78, 33.). Desăvârşit te vei face prin aceste două necazuri. Căci zice: întru necaz m-ai desfătat4(Psalm. IV, I.). Cu aceste deprinderi să ne iscusim sufletele, că-l vedem pe vrăjmaşul înaintea ochilor.

8. Zis-a iarăşi: dacă ne bucură boala, să nu ne mâhnim, ca şi cum pentru boala şi hrana trupului nu putem să cântăm cu glas. Toate acestea se făceau de noi, spre surparea poftelor. Căci şi postul şi culcarea pe jos pentru dezmierdări ni s-au legiuit nouă. Deci, dacă boala pe acestea le-a stricat, de prisos este cuvântul. Căci aceasta este nevoinţa cea mare: a răbda în boli şi laude de mulţumită a înălţa lui Dumnezeu.

9. Zis-a iarăşi: când vei posti, nu pricinui boală. Că şi cei ce nu postesc, în aceleaşi boli de multe ori au căzut. Ai început binele? Nu te opri, zăticnindu-te vrăjmaşul. Căci el cu răbdarea ta se surpă. Şi cei ce încep a călători pe mare, întâi nimeresc un vânt bun. După ce întind pânzele, iarăşi întâmpină vânt prielnic. Dar corăbiile pentru ce le-a căzut asupră, nu deşartă corabia, ci puţin liniştindu-se, sau şi luptându-se cu furtuna, iarăşi fac călătoria pe mare. Aşa şi noi, vânt potrivnic căzând asupra noastră, în loc de pânză întinzând crucea, fără frică vei săvârşi călătoria.

10. Zis-a iarăşi: cei ce adună bogăţia aceasta simţită din osteneli şi primejdii ale mării, după ce multe au câştigat, pe cele mai multe poftesc şi pe cele ce sunt de faţă întru nimic le socotesc, şi la cele ce nu sunt de faţă se întind. Iar noi, din cele pe care le căutăm, nimic având; nimic nu voim să câştigăm pentru frica lui Dumnezeu.

11. Zis-a iarăşi: urmează vameşului, ca nu împreună cu fariseul să te osândeşti. Blândeţele lui Moise alege-le, pentru ca inima ta care este vârtoasă, în izvoare de apă să o prefaci.

12. Zis-a iarăşi: primejdios este să înveţe cel ce nu a trecut prin viaţa cea lucrătoare. Căci precum de va avea cineva o casă putredă, primind străini, îi va vătăma cu căderea casei, aşa şi aceştia, nezidindu-se pe sine mai înainte şi pe cei ce s-au apropiat de dânşii îi vor prăpădi. Fiindcă cu cuvintele i-au chemat spre mântuire, iar cu răutatea năravului au făcut strâmbătate celor ce le-au urmat.

13. Zis-a iarăşi: bine este a nu te mânia. Iar dacă se va întâmpla, nici o parte din zi să nu ţi se lase spre patimă, zicând: să nu apună soarele1(Efeseni IV, 26.); dar tu să aştepţi până ce toată vremea ta apune. De ce urăşti pe omul care te-a mâhnit? Nu este el cel ce ţi-a făcut strâmbătate, ci diavolul. Urăşte boala, iar nu pe cel ce boleşte!

14. Zis-a iarăşi: pe cât sporesc nevoitorii, pe atât întâmpină mai mare luptător împotrivă.

15. Zis-a iarăşi: şi de la vrăjmaşul este nevoinţa întinsă. Că ucenicii lui fac aceasta. Deci, cum voi deosebi nevoinţa cea dumnezeiască şi împărătească, de cea tirănească şi diavolească? Arătat este; că din măsura cea potrivită. Toată vremea ta să-ţi fie o regulă a postului. Să nu posteşti patru, sau cinci zile şi în cealaltă să dezlegi cu mulţime de mâncări. Că preutindeni, trecerea măsurii este făcătoare de stricăciune. Tânăr fiind şi sănătos, posteşte: că vor veni bătrâneţile cu slăbiciune. Deci, până când poţi, pune în jitniţă hrană, ca atunci când nu vei mai putea, să afli odihnă.

16. Zis-a iarăşi: când suntem în viaţa de obşte, să alegem ascultarea mai mult decât nevoinţa. Că aceasta învaţă trecerea cu vederea, iar aceea învaţă smerita cugetare.

17. Zis-a iarăşi: trebuie ca noi cu dreaptă socoteală să ocârmuim sufletul: şi când suntem în viaţa de obşte, să nu căutăm cele ale noastre2(I Cor. X, 24.), nici să nu sorbim socotelile noastre, ci să ne supunem celui care este părinte după credinţă.

18. Zis-a iarăşi: scris este, fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii3(Mt. X, 16.). Căci a fi înţelepţi ca şerpii a zis, înseamnă să nu se tăinuiască de către noi pornirile şi meşteşugirile diavolului. Cel asemenea din cel asemenea, degrabă se cunoaşte; iar blândeţea porumbului arată curăţenia lucrării.

Sursa: http://www.pateric.ro/

Leave a reply

required