„Iată ultimul meu cuvânt: răbdare, răbdare, răbdare! Şi când ţi se va părea matale că ai gătit-o, ia-o din nou de la capăt: răbdare, răbdare, răbdare!” „Dar până când, părinte Vichentie?” „Până la uşa mormântului! Apoi, dragii mei, vom merge noi acolo în grădina Raiului. Şi acolo cântă păsări aşa de minunat! Şi sunt copaci cu flori şi fructe de aur! Şi pajişti care veşnic înfloresc. Şi sunt izvoare cu ape limpezi! Acolo vom vedea cetele sfinţilor. Acolo vom auzi cântările îngerilor. Acolo vom petrece în veci cu Domnul. Deci, fraţii mei, acolo în Rai să ne întâlnim!”

Zicea părintele Vichentie şi acestea:

‒ Vă încredinţez că acela ce urăşte, chiar motivat, pe aproapele său, se face atât de vinovat, încât merită a fi tras la cea mai înaltă instanţă de judecată. Iar cel ce defaimă şi ponegreşte pe aproapele se aseamănă cu ucigaşii de oameni, care se condamnă la cea mai grea pedeapsă.

Zicea iarăşi:

‒ Nu există sub soare un lucru mai dureros, decât un creştin care ştie a citi, dar nu are în casa sa Biblia, şi nu citeşte în ea zilnic, ca să ia dar şi putere.

Înainte de plecarea sa în Banat, au venit la bătrânul doi ucenici ‒ ieromonahul Climent şi monahul Cleopa ‒ şi cu multe lacrimi i-au zis:

‒ Preacuvioase părinte, în curând vei pleca de la noi şi nu ne vom mai vedea în viaţa aceasta. Spune-ne ultimul cuvânt de folos.

Iar părintele Vichentie, punându-şi mâna pe grumazul părintelui Cleopa şi cu cealaltă lovind uşor în masă, a zis:

‒ Ascultă, mata, părinte Cleopa, ascultă ce-ţi spune popa. Iată ultimul meu cuvânt: răbdare, răbdare, răbdare! Şi când ţi se va părea matale că ai gătit-o, ia-o din nou de la capăt: răbdare, răbdare, răbdare!

‒ Dar până când, părinte Vichentie?

‒ Până la uşa mormântului! Apoi, dragii mei, vom merge noi acolo în grădina Raiului. Şi acolo cântă păsări aşa de minunat! Şi sunt copaci cu flori şi fructe de aur! Şi pajişti care veşnic înfloresc. Şi sunt izvoare cu ape limpezi! Acolo vom vedea cetele sfinţilor. Acolo vom auzi cântările îngerilor. Acolo vom petrece în veci cu Domnul. Deci, fraţii mei, acolo în Rai să ne întâlnim!

Mărturisesc ucenicii săi că, în timp ce părintele Vichentie săvârşea la Mănăstirea Agapia ultima Liturghie, s-a văzut de către toţi un porumbel deasupra Sfintei Mese. Apoi a zburat afară.

‒ În ce parte a zburat porumbelul? a întrebat părintele la sfârşitul slujbei.

‒ A zburat către apus, i-au răspuns maicile.

‒ Deci, către apus trebuie să plec şi eu!

La 26 martie 1940, părintele Vichentie împreună cu ucenicul său, ieromonahul Eftimie Tănase, au plecat ca misionari în Banat. În sunetul clopotelor, obştea Mănăstirii Agapia i-a petrecut plângând până devale. Apoi, bătrânul, întorcându-se spre ele, a zis:

‒ Maicilor, de-ajuns! Vă mulţumesc pentru atâta dragoste. Întoarceţi-vă la mănăstire şi nu uitaţi făgăduinţele călugăreşti de care vom da seamă înaintea lui Hristos. Iertaţi-mă! Apoi, făcând metanie unii altora, le-a binecuvântat şi au plecat.

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 575-576

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.