Când se va întâmpla aceasta, [că Îl vom aștepta pe Dumnezeu], atunci înlăuntrul acestei tăceri duhovnicești va începe să sufle și mai mult Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este ceea ce mă unește mai mult cu Dumnezeu, ceea ce mă aduce la unirea cu energiile necreate și încep cumva să conștientizez. Atunci Duhul Sfânt care este lumină, cînd intră în mine îmi descoperă adâncurile inimii mele.

Dar mai întâi trebuia să înțeleg cumva ce este cerul, ca să înțeleg acum ce sunt eu. Trebuia mai întâi să mă apropii de taina Sfintei Treimi și, mai cu seamă, de prezența Duhului, ca să înțeleg ceea ce este atât de mult al meu.

Vedeți cât de departe de noi este inima noastră! Ce spațiu inaccesibil! Pe toate le știm. Dar ceea ce este în inima noastră, ce mocirlă, ce patimi, ce putreziciune, ce negreală, pe acestea nu le știm. Fiecare dintre noi crede că este o personalitate, că este un sfânt! Un „Cine știe cine”, cineva care poate să stea cu Dumnezeu și să-I spună: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Ți-am dat asta, Ți-am închinat asta, Ți-am făcut, Ți-am dres…”.

Ce-am făcut? Nu am înțeles nimic. Dar când se va apropia Duhul, îmi va descoperi, iubiții mei, negreala dinlăuntrul meu, păcatul meu, și atunci încep să am o cunoaștere de sine. Vedeți că mustrarea de sine, osândirea de sine, este o lucrare a tăcerii. O lucrare a tăcerii în tăcerea care așteaptă pe Duhul lui Dumnezeu. Și vine Duhul Care, ca un reflector, îmi luminează inima. În ceasul în care eu Îl aștept, El îmi luminează inima. Fiindcă aici este piedica, aici este arena. Aici se va lupta trupul și duhul, ca să biruiască duhul și să fie scufundat trupul. Îmi descoperă, așadar, și atunci înțeleg două lucruri. Primul, că arena este aici, în inimă. Va trebui ca Dumnezeu să vină aici, ca să ne apropiem, ca să ne cunoaștem, să discutăm și în final, să ne unim.

Al doilea, că aici este arena, fiindcă aici sunt obstacolele: ignoranța mea și uitarea mea. Faptul că nici nu mi-L amintesc pe Dumnezeu în viața mea. Și când am strigat și am zis: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, în realitate nu L-am strigat pe Dumnezeu, ci mă interesa sinele meu. Pentru că eu voiam să mă rog, fiindcă așa spune Evanghelia, fiindcă așa mi-a spus gheronda, fiindcă așa trebuia să fac, fiindcă aveam acea nevoie sau acea dorință. Eram în ignoranță și uitare. Încă nu înțelegem ce înseamnă aceste două lucruri. Această ignoranță și uitare mi-L umbresc pe Dumnezeu, Care este înlăuntrul meu. Nu mi-L amintesc și nu Îl știu! De ce? Pentru că Se ascunde în spatele patimilor mele. Ne-am despărțit! Am fost închis afară din rai și nu mai pot să mănânc pomul vieții și să mă unesc cu El, ca să dobândesc iarăși viața. „În ziua în care veți mânca din acel fruct, veți muri!”[1] Și îl închide pe om afară din rai. De ce? În ziua în care va mânca iarăși din pomul vieții, va trăi din nou. Este încă închis raiul, fiindcă Împărăția cerurilor înlăuntrul nostru este[2]. Lucrul care este închis este, de fapt, aici înlăuntru. Este închis de heruvimi. Care heruvimi? Cu patimile mele este închisă inima mea. Asta vrea să spună.

Încep să înțeleg acum ce înseamnă patimă și că sunt pătimaș. Încep să înțeleg că nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Încep să înțeleg că Dumnezeu … na! Dar ce este acest Dumnezeu? Cel despre Care se poate să fi ținut douăzeci de ani predici de la amvon, către Care se poate să fi strigat în biserică „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”[3]! Se poate să fi strigat cu metanierul meu, „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul” și să nu știu nici ce este Domnul Iisus Hristos, nici ce înseamnă „miluiește-mă”, nici ce înseamnă „păcătosul”. Pentru că, dacă nu știu ce înseamnă ceea ce spun acum, cum voi spune „miluiește-mă”? Nu știu ce înseamnă „miluiește-mă”. Fiindcă, dacă aș ști, aș înțelege ce înseamnă Împărăția cerurilor, ce înseamnă inimă, ce înseamnă patimă, ce înseamnă să intre în noi Dumnezeu, și că aici este, aici este arena de luptă.

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena 2004

Leave a reply

required