Să ai personal o relaţie cu moartea. Este unul din ţelurile vieţii noastre creştine: să ne obişnuim cu gândul la moarte, să ştim că ea există şi cum să reacţionăm în faţa ei. Apostolul Pavel spunea că-şi aşteaptă moartea, pentru că doar trecând prin moarte se va putea uni cu Hristos, dincolo de barierele trupului şi ale materiei, însă adaugă apoi: „Dar pentru voi ar fi mai bine să mai rămân printre cei vii, aşa că voi mai trăi încă…” Iată limita. Dacă ne vom gândi cu adevărat la o întâlnire cu Dumnezeul cel Viu, nu ca la o întâlnire prin credinţă sau prin încercările momentului, ci ca la o comuniune neîncetată cu El, am putea visa la moarte, dorind-o cu sete, fiind în acelaşi timp gata să nu murim „din cauza” lui Hristos.
Părintele Serghei Hackel: Şi cum se poate transmite acest mod de a fi?
Mitropolitul Antonie: Vezi, pentru a transmite ceva, indiferent ce, trebuie mai întâi să purtăm acest ceva în noi înşine. Insist asupra acestui aspect al lucrurilor, fie că suntem sau nu creştini, pentru că el este criteriul atitudinii noastre în fata morţii, a noastre şi a fiinţelor dragi nouă. Dacă cineva s-a maturizat cât de puţin sau se află într-un proces care duce spre maturizare, atunci poate să spună: „Da, e o pierdere teribilă, dar cel drag v-a părăsit pentru a pleca la Dumnezeul Care l-a iubit scoţându-l din nefiinţă şi Care acum l-a chemat lângă El, pentru a nu mai fi despărţiţi. Şi dacă vreţi ca moartea părintelui vostru să nu fie o despărţire, ar trebui ca prin rugăciune, în duh, prin trăirea voastră, să vă transpuneţi în lumea cerească. Dumnezeu v-a arătat calea pe care trebuie să o urmaţi. Dacă vreţi să fiţi împreună cu părintele vostru, va trebui să vă găsiţi acolo unde este el, şi anume cu Dumnezeu.” Nu spun, bineînţeles, că acest gând trebuie exprimat într-un mod atât de tranşant.
Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, Slatina – Nera, 2010, pp. 72-73