Acum oamenii s-au făcut mândri şi nu se mântuiesc decât prin dureri şi pocăinţă, dar la dragoste foarte cu anevoie va ajunge cineva.

Marele Antonie zicea: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci iubesc pre El”. A zis aceasta pentru că în sufletul lui era din belşug harul Sfântului Duh, Carele poartă mărturia acestei iubiri, iar atunci sufletul nu poate grăi altfel. Dar cel ce nu are mult har, pe acela Sfinţii Părinţi îl sfătuiesc către pocăinţa; şi pocăinţa nu este departe de dragoste, care vine în măsura simplităţii şi a smereniei duhului.

De cugetă cineva despre fratele cele bune, că îl iubeşte Domnul, şi mai cu seamă dacă tu gândeşti că în sufletul lui viază Duhul Sfânt, aproape eşti de dragostea lui Dumnezeu.

Cineva va zice: El într-una pomeneşte de dragostea lui Dumnezeu. Dar despre ce altceva să pomeneşti, dacă nu despre Dumnezeu? Căci iată, El ne-au zidit pentru ca noi vecinic cu El să vieţuim, şi să vedem slava Sa. Ceea ce iubeşte cineva, despre aceea şi a vorbi voieşte; iar apoi devine obişnuinţă; te obişnuieşti a gândi la Dumnezeu, şi aşa în toată vremea îl vei purta în suflet; te obişnuieşti a gândi cele lumeşti, şi aşa cu mintea în aceea vei rămâne; te obişnuieşti a gândi la patimile Domnului, te obişnuieşti a gândi la focul cel vecinic – şi aşa acelea se vor însuşi în suflet.

Pentru cele bune Dumnezeu ajută, iar în cele rele – vrăjmaşii, dar aceasta atârnă de voia noastră; trebuie să te sileşti spre bine, însă cu măsură, şi să-ţi cunoşti măsura. Trebuie să-ţi înveţi sufletul cele ce-i sunt de folos: unuia îi este de folos mai mult a se ruga, altuia a citi sau a scrie. Şi a citi este de folos, dar mai bine este a se ruga nerisipit, însă şi mai de preţ este plânsul: fiecăruia ce-i dă Domnul. Fireşte, ridicându-te din pat şi din somn, dator eşti a mulţumi Domnului, apoi a te pocăi şi a te ruga până la saţiu, iar apoi citeşte, ca mintea să se odihnească; apoi din nou te roagă, şi lucrează. Harul vine din tot ce este bun. Dar mai mult decât toate din dragostea pentru fratele.

Odată, de Paşti, mergeam de la vecernia din Paraclisul Acoperământului Maicii Domnului, la mine la moară, şi pe drum stătea un muncitor. Când m-am apropiat de el mi-a cerut să-i dau un ou. Nu aveam la mine, şi m-am întors la Mănăstire, am luat de la duhovnicul meu două ouă, şi pe unul din ele l-am dat muncitorului. El zice: „Suntem doi”. I l-am dat şi pe al doilea, şi când m-am depărtat de el, din durere pentru toţi aceşti oameni săraci am plâns, şi mi s-a făcut milă pentru întreaga lume şi pentru toată făptura.

Odată, tot de Paşti, ieşeam pe poarta mare a Mănăstirii către noul corp de chilii al Schimbării la Faţă, şi văd că aleargă către mine un băieţel de vreo patru ani, cu faţa veselă – harul lui Dumnezeu veseleşte pe copii. Aveam la mine un ou, şi l-am dat baieţelului. El s-a bucurat şi a alergat la tatăl său ca să-i arate darul. Şi pentru această nimica toată am primit de la Dumnezeu mare bucurie şi iubeam toată zidirea lui Dumnezeu, şi simţeam puternic Duhul lui Dumnezeu în suflet. Ajungând la chilie, din durere pentru lume m-am rugat mult lui Dumnezeu cu plâns.

O, Duhule Sfinte, locuieşte în noi pentru totdeauna; cu Tine ne este bine.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

IMG_0319

Leave a reply

required