Postul risipeşte şi alungă cum alungă soarele ceaţa, întunericul inteligibil şi acoperământul păcatului aşezat peste suflet. Postul ne face să vedem cu mintea văzduhul duhovnicesc, în care nu răsare, ci pururea străluceşte Soarele cel neapus, Hristos Dumnezeul nostru. Luându-şi împreună-lucrătoare privegherea, postul înmoaie învârtoşarea furişată în inimă şi în locul lăcomiei dinainte, face să ţâşnească izvoarele străpungerii inimii; lucru pe care să râvnim să se facă şi în fiecare din noi înşine, rogu-vă fraţilor! Fiindcă făcându-se acest lucru în chip uşor împreună cu Dumnezeu, străbatem toată marea patimilor şi, trecând prin valurile ispitelor celui ce ne tiranizeaza amarnic, vom ancora la limanul nepătimirii. Dar nu este cu putinţă, fraţii mei, ca acest lucru să se facă într-o singură zi, nici într-o singură săptămâna, ci în mult timp şi cu osteneală şi trudă, pe măsura hotărârii şi alegerii libere a fiecăruia, încă şi pe măsura credinţei [Rm 12,3]şi a dispreţuirii lucrurilor văzute şi gândite, şi nu numai aceasta, dar şi potrivit cu acea căldură a pocăinţei neîncetate şi a lucrării săvârşite cu darul şi harul lui Dumnezeu, fie grabnic, fie mai zăbavnic, în cămara ascunsă a sufletului [Mt 6, 6], dar fără post nimic din acestea nici din celelalte virtuţi nu vor putea fi înfăptuite de către cineva; fiindca postul este începutul şi temelia oricărei lucrări duhovniceşti. Prin urmare, câte le vei zidi pe temelia aceasta se fac neclintite şi nezdruncinate, ca întemeiate pe o stâncă tare; dar dacă iei această temelie şi pui în locul ei săturarea pântecelui şi poftele iraţionale, acestea se scurg ca un nisip sub gândurile rele şi răul patimilor, şi toată zidirea virtuţilor se prăbuşeste [Mt.7, 26-27]. Ca să nu se întâmple şi cu noi acestea, să stăm cu bucurie pe temelia tare a postului, să stăm, fraţii mei, bine, să stăm de bunăvoie; fiindcă cine se urcă silit, fără voie, pe stânca postului, va ajunge să fie târât de acolo de către poftă, de mâncatul în ascuns, şi, mâncând, se face, pe cât se pare, mâncare celui rău [Mt.4, 1-7]; fiindcă există o lege dumnezeiască, şi pe cei ce îndrăznesc să o calce, diavolul prinzându-i îi biciuieşte ca un călău, dar nu numaidecât sau neîntârziat, întrucât Dumnezeu are îndelungă răbdare faţă de noi şi aşteaptă pocăinţa noastră [I Ptr. 3, 20], negreşit însă nu vom scăpa din mâinile lui [Tob 13,2] fie aici, fie în veacul viitor, dacă stăruim fără pocăinţă în păcat, căci făcând aşa ne luăm osândă împreună cu el şi vom fi condamnaţi de judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu să fim pedepsiţi sub el şi împreună cu el pe veci; căci dacă ne putem ascunde de întâi-stătătorii noştri, de Stăpânul şi Dumnezeul întâi-stătătorilor nu ne putem ascunde.

Sfântul Simoen Noul Teolog, Cateheze, Scrieri. II, Editura Deisis, Sibiu

Leave a reply

required