Patima slavei deşarte e nesfârşit de felurită.

Cu toţii ne slăvim în deşert: unii cu frumuseţea trupească, cu bogăţia şi luxul hainelor, cu vilele, cu forţa fizică; alţii cu profunzimea cugetării, cu educaţia multilaterală şi cu talentele.

Cel bolnav de slava deşartă devine negreşit trufaş: el se pune mai presus de toţi, i se pare că toţi sunt mai răi, mai prejos decât el, nevrednici de el, şi se îngâmfă asupra lor ca asupra unor nimicnici care nu ştiu nimic, care nu fac doi bani şi nu vede nefericitul că se află în stăpânirea păcatului de moarte al trufiei, cea mai cumplită dintre toate patimile, fiindcă ea alcătuieşte esenţa duhovnicească a diavolului şi este urâtă înaintea lui Dumnezeu.

Urât este înaintea Domnul tot omul trufaş. Nu o dată aţi auzit, când s-a citit Epistola Sfântului Apostol Iacov, că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (4, 6).

Omul trufaş nu va putea nicicând să placă lui Dumnezeu, chiar dacă şi-ar petrece întreaga viaţă în asceză. Iată cât de pierzătoare e patima trufiei.

Sfântul Luca al Crimeei, Predici, Editura Sophia, București, 2010, p. 69

Leave a reply

required