Postul, acest medic al sufletelor noastre, obișnuiește să domolească unuia fierbințelile și mișcările trupului, altuia să-i îmblânzească irascibilitatea, altuia îi alungă somnul, altuia îi trezește râvna, altuia îi curăță mintea și o face din nou liberă de cugetele rele, altuia îi domolește limba nedomolită și o reține ca și cu un frâu prin frica lui Dumnezeu, nemailăsând-o să rostească cuvinte nefolositoare și putrede; altuia îi ocrotește nevăzut înălțările și-i fixează ochii și nu-i lasă să se mai poarte cu curiozitate încolo și încoace, și îl învață să se privească pe sine însuși și să-și aducă aminte numai de păcatele și lipsurile sale.
După puțin timp, postul risipește și alungă cum alungă soarele ceața, întunericul inteligibil și acoperământul păcatului așezat peste suflet. Postul ne face să vedem cu mintea văzduhul duhovnicesc, în care nu răsare, ci pururea strălucește Soarele cel neapus, Hristos Dumnezeul nostru. Luându-și împreună-lucrătoare privegherea, postul înmoaie învârtoșarea furișată în inimă și, în locul lăcomiei dinainte, face să țâșnească izvoarele străpungerii [inimii]; lucru pe care să râvnim să se facă și în fiecare din noi înșine, rogu-vă fraților! Fiindcă făcându-se acest lucru în chip ușor împreună cu Dumnezeu, străbatem toată marea patimilor și, trecând prin valurile ispitelor celui ce ne tiranizează amarnic, vom ancora la limanul nepătimirii.
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Despre binefacerile postului, Editura Deisis