Credinţa este puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui şi să credem că moartea aceasta este pricina vieţii.
Ea ne face să socotim sărăcia ca bogăţie; neînsemnătatea şi umilirea, ca slavă şi cinste adevărată; iar când nu avem nimic, să credem că stăpânim toate mai bine zis c-am dobândit bogăţia cunoştinţei lui Hristos cea nepătrunsă (Efes. 3, 8). Ea ne face să privim toate cele ce se văd, ca ţărână şi fum.
Credinţa în Hristos ne dă puterea nu numai să dispreţuim plânsetul vieţii, ci să suportăm şi să răbdăm toată ispita care vine asupra noastră prin întristări, necazuri şi nenorociri, până va vrea şi ne va cerceta pe noi Dumnezeu. „Căci răbdând, zice, am aşteptat pe Domnul, şi a luat aminte la mine” (Ps. 39, 1).
Credinţa în Hristos, Adevăratul Dumnezeu, naşte dorinţa după cele bune (duhovniceşti – n. n.) şi frica de chinuri. Iar dorinţa celor mai înalte şi frica de chinuri aduc păzirea întocmai a poruncilor. Păzirea întocmai a poruncilor învaţă pe creştini să-şi cunoască neputinţa lor. Iar cunoaşterea neputinţei noastre adevărate naşte aducerea aminte de moarte.
Cel ce şi-a făcut-o pe aceasta însoţitoare de viaţă va căuta cu osteneală să afle ce soartă va avea după ieşirea şi plecarea din viaţa aceasta. Iar cel ce se străduieşte să cunoască cele viitoare e dator, întâi de toate, să se lipsească de cele de acum. Căci cel ce este stăpânit de împătimirea faţă de acestea, până la cel mai neînsemnat lucru, nu poate dobândi cunoştinţa desăvârşită a acelora.
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze. Scrieri II, Editura Deisis, Sibiu, 2003