Pentru a putea trăi în trezvie, avem drept ajutor cercetarea Cuvântului dumnezeiesc. Căci a fost spus: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci și cu tot cuvântul care răsare din gura lui Dumnezeu.”

Plăcute sunt inimii cuvintele Domnului, atunci când Sfântul Duh dăruiește inimii înțelegerea acestora! O, frații mei, citiți cu râvnă Sfânta Evanghelie, Epistolele Sfinților Apostoli și scrierile Sfinților Părinți! Cercetându-le, sufletele voastre Îl vor cunoaște pe Dumnezeu.

Domnul ne-a dăruit Evanghelia Sa și vrea ca noi să-L urmăm, cu toții, pe calea aceasta.

Noi, oamenii, suntem atât limbajul pe care-l vorbim, cât și, deopotrivă, ceea ce  spunem sau ceea ce scriem. Această mare lecție de sociolingvistică modernă i se potrivește în mod special Sfântului Siluan. Ceea ce izbeșteîn scrierile sale este îndeosebi stilul lor direct, nemediat, care trimite la o dimensiune existențială, la o trăire duhovnicescă dintre cele mai profunde. Textele sale ne pun în prezența lui Iisus Hristos, ne dăruiesc gustul lui Dumnezeu, ne fac să simțim suflarea Duhului Sfânt. Și aceasta, nu prin intermediul unei doctrine mai mult sau mai puțin abstracte, printr-o reflecție speculativă, ci prin cuvinte dintre cele mai simple. Cuvinte care exprimă realități mistice și dogmatice dintre cele mai înalte, lipsite fiind însă de filtrul jargonului teologic, lipsite de aparatul conceptual al Bisericii.

Sfântul Siluan comunică de la suflet la suflet. Scrie cu o minte curată, cu un suflet de copil. Cu toate că citează rareori din Sfânta Scriptură și nu face  decât puține trimiteri explicite, textele sale nu sunt mai puțin hrănite, în adâncimea lor, mai puțin impregnate, iradiate de Cartea Sfântă. Sfântul glăsuiește în limbajul Evangheliei, în limba Psalmilor și a Cântării Cântărilor, cu evidențele lor amețitoare, cu minunile și faptele harului, cu suspinele și plângerile lor.

Dacă starețul vorbea limba aceastora, este pentru că era pătruns de ele. Și era pătruns pentru că nu înceta să mediteze asupra Sfintelor Scripturi. Cuvintele sale, de o fragezime cu totul evanghelică, lasă să se întrevadă cunoașterea fidelă a Cuvântului lui Dumnezeu, învățarea pe dinafară a Evangheliilor – mai cu seamă cea a Sfântului Ioan –, citirea  neîntreruptă a Psaltirii. În mai multe rânduri, el evocă însemnătatea crucială a „trăirii și a Sfintelor Scripturi”. Amândouă, în chip nedespărțit, sunt cele care, i-au descoperit voința lui Dumnezeu, „i-au dezvăluit răul pe care-l aduce cu sine slava deșartă”, l-au îndemnat „să-I ceară fierbinte, zi și noapte, Domnului să-i dăruiască smerenia pe care a dovedit-o Iisus Hristos”, i-au dăruit certitudinea că Dumnezeu, „ne iubește nespus de mult și veghează asupra sufletelor noastre, făcând totul să vieze prin harul Său, în pace și în iubire.”

 Cercetarea sau, mai bine zis, meditarea zilnică la Cuvântul lui Dumnezeu este, împreună cu rugăciunea, una dintre cheile vieții duhovnicești. De aceea este potrivit, ne povățuiește Sfântul Siluan, „să cercetăm legea dumnezeiască zi și noapte, căci în felul acesta sufletul își află odihna în Dumnezeu”. Dar aceasta nu se poate face în oricare fel. Cercetarea aceasta se cuvine a fi făcută mai curând  într-o stare de rugăciune decât într-una de analiză intelectuală, nu cu scopul erudiției, ci al curățirii lăuntrice, mai degrabă cu inima decât cu raținea. Cu adevărat, „Sfânta Scriptură nu poate fi înțeleasă numai cu ajutorul inteligenței”.  Deopotrivă rod  și vector al Sfântului Duh, ea nu poate fi înțeleasă decât tot cu ajutorul Duhului.

În absența harului,  spre deosebire de ceea ce susțin cei orgolioși, „oamenii nu pot înțelege Sfânta Scriptură; ca și când ar fi pecetluită pentru ei. Însă, când ne călăuzește Duhul Sfânt, totul devine ușor de înțeles. Dacă sufletul se simte precum în Ceruri, cât și pe pământ, atât în Sfânta Scriptură, cât și în sufletele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu”. Pentru Sfântul Siluan, Biblia nu are însemnătate în sine, ca text fondator și istoric. Ci Sfânta Scriptură este fundamentală și sfântă doar pentru că Sfântul Duh îi este centrul, îi este alfa și omega. Este centrul, pentru că Duhul Sfânt ne îngăduie să-i pricepem înțelesul și adevărul. Alfa, pentru că El o inspiră. Omega, pentru că tot pe El Îl descoperim în lăuntrul  acesteia și tot El ne așează în prezența lui Dumnezeu. De aceea Sfântul Siluan poate scrie cu atâta îndrăzneală: „Sfântul Duh trece din Sfânta Scriptură direct în sufletele noastre.”

Dar, pentru ca această trecere să fie într-adevăr cu putință, sunt necesare trei lucruri: un canal, un teren pregătitor și un cadru.

Canalul este rugăciunea. Meditația asupra Cuvântului lui Dumnezeu înseamnă rugăciune. Dar nu a reflecta asupra lui, ca asupra unei realități exterioare, ci a-l lăsa să-și facă lucrarea în lăuntrul nostru, să ne curgă în vene, să devină propriul nostru trup.

Terenul pregătit este sufletul curățit de gânduri pătimașe. Cercetarea Legii Domnului – care, de altfel, este părtaș    la această curățire – este de nedespărțit de rugăciune, de asceză, de post, de viața sacramentală. Ea presupune un suflet smerit, răstignirea minții gânditoare, dezbrăcarea inteligenței de orice bagaj cultural nefolositor. Sensul nu este atât a crea, cât a dobândi, nu atât a cerceta, cât a lăsa să vină întru sine. A pricepe un text înseamnă – așa cum înseamnă pentru Însuși Iisus Hristos – a te lăsa pătruns de el.

În sfârșit, cadrul este Sfânta Tradiție a Bisericii, care nu este altceva decât continuarea Cincizecimii. La Sfântul Siluan, meditația asupra Sfintei Scripturi se înscrie într-o lungă tradiție a Părinților și a Sfinților Bisericii, care, din generație în generație,  și-au transmis experiența vie a Sfântului Duh. Ocupând un loc central în viața sa de rugăciune, această meditare se organizează într-un tot, alimentat deopotrivă prin imnuri liturgice, prin Sinaxar (viețile sfinților), prin Părinții pustiei și prin Filocalia. Toate aceste texte, incluzând Vechiul și Noul Testament, nu sunt, de facto, decât tot atâtea expresii diferite ale Sfintei Tradiții. Dacă, dintr-un motiv sau altul, s-ar întâmpla să piară, aceasta, cu ajutorul Sfântului Duh, care le animă, le-ar construi la loc.

De acord, așadar, cu o lectură „personală” și „originală” a Bibliei, altfel spus, în comuniune cu întreg trupul lui Hristos, care este Biserica, și care își are originile în izvoarele cele mai autentice ale Tradiției, dar feriți-vă de o tălmăcire „individuală” și strict „subiectivă”, după dorința – foarte occidentală – a noutății cu orice preț! Fără îndoială, nu se cuvine să ne mulțumim să repetăm, mai mult sau mai puțin mecanic, ceea ce a fost spus în trecut, ci să facem o adevărată muncă de tălmăcire, vie și creatoare, în și pentru situația de astăzi. De aceea trebuie să citim, să scriem și să vorbim nu la perfectul simplu sau la perfectul compus, ci la prezent.

Cu toate acestea, ci mai însemnat încă este să viețuim și să punem în practică – într-o manieră obligatoriu singulară, pentru că fiecare dintre noi este unic – Cuvântul lui Dumnezeu. Tâlcuirea nu mai înseamnă atunci joaca cu un text, ci interpretarea lui, în sensul aproape muzical al termenului, îngăduindu-ne să devenim, prin aceasta chiar, martorii a ceea ce el ne revelează. Pentru starețul Siluan, tâlcuirea Sfintei Scripturi înseamnă experierea Sfântul Duh, Care ne învață tot ce este adevărat, Care ne dă cunoașterea lui Dumnezeu, a dragostei și a voinței Sale.

Cel mai sigur semn al faptului că Sfânta Scriptură a „trecut în inimile noastre” este manifestarea ei în viața noastră, în existența noastră cea mai concretă, de zi cu zi.

Dovada că Cuvântul lui Dumnezeu a fost ascultat și înțeles este micșorarea, încetul cu încetul, a distanței între ceea ce facem și ceea ce suntem. Unui călugător care se mira că unii vizitatori „savanți” se grăbeau cu însuflețire să ajungă la starețul Siluan, pentru a se întreține cu el, zicând: „Mă tot întreb ce caută la el. Am tot timpul impresia că nu citește nimic!”, părintele Metodie i-a răspuns: „Nu citește nimic, dar face totul, în vreme ce alții citesc mult, dar nu fac nimic.”

Noi cum facem?

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Leave a reply

required