Dă-ne nouă, Doamne, duhul pocăinței, cel pe care l-a avut Adam, precum și sfânta Ta smerenie, dăruiește-ni-le nouă, Doamne, ca să putem să ne plângem și să ne jelim păcatele.

Dacă te găsești în necazuri, amintește-ți cuvintele pline de bunătate ale Domnului: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni!” (Mat. 11, 28). Sufletul dobândește această odihnă întru Sfântul Duh cu ajutorul pocăinței.

Sufletele care și-au pierdut liniștea trebuie să se pocăiască și Domnul le va ispăși păcatele. Celui ce se pocăiește, Domnul îi dăruiește Raiul și Împărăția cerurilor, și i Se dăruiește chiar pe Sine Însuși. Numai atunci bucuria și liniștea vor stăpâni iarăși în sufletul său.

Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor! (Mat. 3, 2). Nu este deloc întâmplător că Sfânta Evanghelie începe cu acest îndemn. În vreme ce Duhul Sfânt este „Împărăția cerurilor în lăuntrul nostru”, în vreme ce harul este motorul vieții duhovnicești, iar smerenia este cheia, pocăința este însăși ușa pe care pătrundem în Împărăția cerurilor, de care nu ne putem lipsi, fiindcă nu există om fără de păcat. În ale sale Plângeri ale lui Adam, Sfântul Siluan îl întreabă pe Adam ce să facă să-și afle smerenia. Iar acesta îi răspunde: „Pocăiți-vă toți înaintea Domnului și cereți-I să vă dăruiască smerenia. Fiindcă El îi iubește pe oameni și le va dărui tot ceea ce-I cer.” Să ne amintim că tocmai pe calea aceasta a pocăinței și a lacrimilor, „care reprezintă părtășia oamenilor la darul mântuirii”, au ajuns și sfinții în Împărăția cerurilor, în care nu pătrunde ceva necurat. Pentru fiecare dintre noi, „chiar din clipa aceasta, este cu putință să redobândim Raiul, cu ajutorul pocăinței”. În schimb, „cel ce nu se pocăiește în chip sincer și nu se osândește de a fi păcătuit împotriva lui Dumnezeu se va prăpădi în chinuri, fără să-L fi cunoscut pe Domnul.”

Dar ce este, oare, pocăința? În limba franceză, termenul repentir are ceva sumbru, fiind plin de conotații negative, care-i falsifică și-i umbresc realitatea spirituală. A te pocăi nu înseamnă numai a avea regrete sau remușcări. Ci înseamnă cu totul altceva, cu mult mai însemnat și mai profund: înseamnă un proces complex de prefacere duhovnicească, unul care antrenează sufletul în dinamica morții și a învierii în Iisus Hristos. Cea mai potrivită aproximare, pentru a-l înțelege, este, fără îndoială, meditația asupra parabolei fiului risipitor (v. Lc. 15, 11-32), amintită de Sfântul Siluan în mai multe rânduri. Putem vedea de aici diferitele momente și dimensiuni ale pocăinței, asupra cărora ne vom opri în continuare.

Primul moment: cercetarea sinelui. Aflat departe de casa părintească, după ce va fi risipit toate bogățiile părintești din cauza patimilor sale, fiul risipitor „se reîntoarce asupra sinelui”. La începutul pocăinței, este un moment de oprire în parcursul acesta, adeseori prea agitat și prea rapid, al vieții noastre, care ne îndepărtează de noi înșine și, deopotrivă, de Dumnezeu. Luăm o pauză – care este, în același timp, o modalitate de a lua poziție față de Dumnezeu –, pentru ca, în felul acesta, să ne reașezăm sub supravegherea lui Dumnezeu, să ne centrăm iarăși, să încercăm să pogorâm în noi înșine și să privim în lăuntrul inimii noastre. Atunci conștientizăm propria noastră nimicnicie și propriul nostru păcat, altfel spus, tot ceea ce, în lăuntrul nostru, ne desparte de Dumnezeu și de ceilalți, tot ceea ce am fi putut face, tot ceea ce am fi putut gândi – în chip conștient sau nu – împotriva iubirii. „Se cuvine să înveți că greșeala se află în lăuntrul tău”, ne atenționează Sfântul Siluan.

Al doilea moment: remușcarea. Nu trebuie numai să ne vedem păcatele, ci și să le deplângem. Departe de a fi un mod de a ne plânge singuri de milă, lacrimile acestea sunt expresia suferinței de a fi păcătuit împotriva lui Dumnezeu și de a ne fi rănit aproapele. Fierbinți, căci așa sunt darurile Sfântului Duh, lacrimile acestea ne slobozesc și ne curățesc: acesta este botezul lacrimilor, care actualizează în viețuirea noastră botezul cu apă și cu duh. Ele ne străpung inima, pentru a ne deschide iarăși harului (v. Ps. 50, 19). „Domnul îi iubește pe cei ce plâng”, ne spune Sfântul Siluan, și de aceea se cuvine să ne însușim lacrimile și strigătele lui Adam, după ce a fost alungat din Rai. Numai identificându-ne cu cel dintâi Adam, nu ca chip al păcatului, ci ca model al pocăinței, vom putea și noi deveni asemenea Celui de-al doilea Adam, Domnul nostru Iisus Hristos.

Al treilea moment: metanoia. Literal, aceasta înseamnă schimbarea (meta) minții (naos). Fiul risipitor, „sculându-se, deci, se duse către tatăl său”. Este aceasta o „întoarcere” care presupune o răsturnare a întregii sale ființe: trup, minte și duh. O convertire, o reorientare. A ne pocăi înseamnă a ne întoarce de la tot ceea ce ne împarte și ne dezorientează, pentru ca apoi să ne putem întoarce către Cel ce ne reunifică și ne este Răsărit.

Al patrulea moment: iertarea. „Tată, greșit-am Cerului și față de tine, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău!” Fiul risipitor se osândește singur, se aruncă la picioarele tatălui său, ca să-i ceară iertarea. Pocăința nu înseamnă numai să-ți vezi și să-ți plângi păcatele, ci și să le spovedești, smerindu-te înaintea lui Dumnezeu. Este acesta un mod de a străbate, asumându-ți-o și depășind-o prin forța ta lăuntrică, spaima care l-a împins pe Adam să se ascundă în grădina Raiului. Făcând și noi la fel, ne deschidem sufletele către iertarea lui Dumnezeu. „Să nu întârziem să ne pocăim, și atunci vom vedea cât de mare este puterea de iertare a Domnului”, ne îndeamnă Sfântul Siluan.

Am ajuns astfel la punctul central al pocăinței, ceea ce-i dă sens, rațiune de a fi și rodnicie: milostenia dumnezeiască. Hristosul care i S-a arătat Sfântului Siluan nu era Dumnezeul Slavei – Pantocratorul –, nici Judecătorul suprem, ci Chipul blândeții, al smereniei și al milosteniei. Dumnezeul cel Viu este asemenea tatălui din parabola fiului risipitor: El șade pe pragul casei Sale, așteptându-ne cu răbdare și dor, cu inima gata să tresalte de bucuria reîntoarcerii noastre către El. Tot El este Cel ce vine în întâmpinarea noastră, nu pentru ca să ne osândească sau să ne reproșeze ceva, ci pentru a ne primi cu dragoste și cu bucurie, pentru a ne îmbrățișa și a ne ierta. Pocăința este, la urma urmelor, acest elan încrezător către brațele deschise ale Domnului, este răspunsul nostru la dragostea lui Dumnezeu, Care ne cheamă fără încetare la El.

Cu adevărat, milostenia lui Dumnezeu este nesfârșită și nemăsurată. Păcatele noastre, chiar și cele mai apăsătoare, sunt înaintea Lui „asemenea unei picături de apă în mare”. Într-adevăr, smerenia ne obligă; se cuvine să ne amintim pe durata întregii vieți, că Domnul, în ceea ce-L privește, le iartă. Pe El Îl interesează mai puțin ceea ce am fost cândva decât ceea ce am putea deveni. Asemenea unei maici, și mai mult decât aceasta, „El nu-l uită pe nici unul dintre fiii săi, nu-l alungă pe nici unul dintre păcătoși” și iartă totul celui ce se roagă pentru aceasta. Iartă „totul și imediat, de îndată ce păcătosul se pocăiește”, ne amintește Sfântul Siluan. În același timp, așa cum a făcut Iisus Hristos cu cei pe care i-a vindecat, ne cere să făgăduim că nu vom mai păcătui, că-i vom ierta pe cei ce ne-au greșit, că vom suporta fără crâcnire toate suferințele care ne vom încerca de aici înainte.

În realitate, Dumnezeu dăruiește celui care se pocăiește nu numai iertarea păcatelor, ci și harul Sfântului Său Duh. Iar odată cu aceasta vin către noi liniștea și bucuria. Bucuria, pentru că, „acolo unde este iertare, stăpânesc, în același timp, libertatea și dragostea”. Liniștea, pentru că, odată cu pocăința și cu dobândirea iertării, „totul este restaurat”: omul se reunifică în interioritatea sa, se împacă cu aproapele și se reîntregește cu Dumnezeu.

Pentru Sfântul Siluan, pocăința este o realitate ce ține, în același timp, de urgență, de stăruință, de răbdare și de nădejde. Ține de urgență, fiindcă zilele ne sunt numărate și putem muri chiar mâine: „O, frații mei de pe întreg pământul, pocăiți-vă, cât mai aveți încă timp!” Ține de stăruință, fiindcă pocăința nu este un fapt punctual, ci un proces continuu, care trebuie mereu luat de la capăt, în măsura în care nu există nici capăt al păcatului omului, și nici capăt al dragostei lui Dumnezeu. Ține de răbdare, căci roadele sale se pot lăsa așteptate îndelungă vreme. Ține de nădejde, fiindcă nu este niciodată prea târziu să dobândim iertarea. Până la ultima noastră suflare, mântuirea este cu putință. Ca dovadă, pilda tâlharului cel bun, care, în ciuda netrebniciei sale, a îndrăznit să-I ceară Domnului: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta! (Lc. 23, 42).

Avem noi, oare, o asemenea îndrăzneală?

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Leave a reply

required