„Doamne, Tu știi că eu vreau să mă rog Ție cu mintea curată, însă diavolii se împotrivesc. Spune-mi Tu ce trebuie să fac, pentru ca să se depărteze de mine.” Și atunci am primit în inima mea răspunsul acesta al Domnului: „Cei lipsiți de smerenie au întotdeauna de suferit de pe urma diavolilor.”

Și atunci I-am răspuns: „Cât de milostiv ești, Doamne; sufletul meu Te cunoaște; spune-mi ce trebuie să fac pentru ca să se smerească sufletul meu?” Iar Domnul a răspuns în sufletul meu: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”

Pocăința drept cale a smereniei a fost experiată de Sfântul Siluan într-un chip aparte, pe cea mai înaltă treaptă a incandescenței, după îndemnul lui Iisus Hristos: „Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui!” Este acesta un cuvânt tare, uimitor, dar nu mai puțin greu de purtat. Pentru a-l înțelege în toată profunzimea lui, e necesar să te afli tu însuți într-o situație duhovnicească identică cu a celui căruia i-au fost adresate aceste cuvinte. Astfel încât nu o putem aproxima decât cu o anumită prudență, renunțând la înțelepciunea lumii acesteia, pentru a lăsa loc celui a Duhului, care este obligatoriu paradoxală.

De fapt, cuvântul acesta a dat naștere la nenumărate tălmăciri. De multe ori a fost înțeles pe treapta cea mai de jos – psihologică –, asemenea unei mângâieri, a unei încurajări de a te ține drept într-o situație de mare suferință, de nefericire sau de deznădejde. Tâlcuirea aceasta, oricât de rodnică ar fi ea, nu este totuși cea a Sfântului Siluan. Pentru el, „a-ți ține mintea în iad” este o străduință ascetică de autoosândire, care te ajută „să te pocăiești așa cum se cuvine”, să te războiești cu propriul tău orgoliu și să birui patimile și diavolii.

Pentru a putea pătrunde în taina cuvântului acestuia sau, mai degrabă, pentru a-l lăsa să pogoare în inimile noastre, se cuvine, mai întâi, să ne despărțim de o anumită viziune asupra iadului, așa cum se manifestă ea adesea în Occident, cu tot talmeș-balmeșul acela de conotații medievale ale termenului. În Răsărit, iadul nu desemnează un spațiu geografic – în care Dumnezeu nici n-ar avea loc –, ci o stare spirituală, o „flacără a conștiinței” (Origen, secolul al II-lea). În cazul de față, este starea sufletului despărțit de Dumnezeu, din cauza păcatelor sale, sau, pentru a fi mai limpezi, este acea stare a sufletului, expus la lumina neînserată a iubirii lui Dumnezeu, fiind însă atât de întunecat și de ferecat, atât de plin de el însuși și de propriile patimi, încât nu-L poate adăposti și nu-I poate răspunde lui Dumnezeu, fără a fi mai degrabă pârjolit decât înviorat de lumina aceasta.

Așa după cum spune și Sfântul Isaac Sirul (secolul al VII-lea), de care Sfântul Siluan se simțea foarte apropiat, „chinurile iadului sunt întocmai cu chinurile iubirii”. Cu adevărat, vom fi cu toții cuprinși de dragostea lui Dumnezeu, însă, după puterile inimii noastre, întâlnirea aceasta va fi trăită altfel de fiecare în parte: unii, ca pe niște bunătăți ale Raiului, dacă sunt deja curățați și iluminați de harul dumnezeiesc; alții, ca pe niște chinuri ale iadului, dacă se află încă în întuneric.

„A ne ține mintea în iad” înseamnă, așadar, un îndemn ca să ne coborâm în adâncurile cele mai de jos ale ființei noastre, ca se ne dezgolim sufletul și să ne descoperim strălucirii dragostei dumnezeiești – fiindcă acea „flacără a pocăinței”, despre care vorbește Sfântul Siluan, nu este altceva decât flacăra Sfântului Duh. Coborârea aceasta este modul nostru de a fi părtași la lupta Domnului nostru Iisus Hristos împotriva lui satan, în pustie, și la pogorârea sa la iad – punctul cel mai înalt al „kenozei” Sale. Fiindcă, bineînțeles, numai alături de El putem să biruim diavolii și să pătrundem, fără să întâmpinăm primejdii de altă natură, în adâncurile noastre; numai înaintea Luminii Sale, care ne dăruiește viață și ne învie din morți, trebuie să ne dezgolim sufletul.

Nevoința aceasta este, la început, un netăgăduit izvor de suferință. Fiindcă ea ne dezvăluie, în chip nemilos, tot ceea ce aparține încă, în ființa noastră, vechiului Adam (prin urmare, morții) și se împotrivește harului lui Dumnezeu (prin urmare, vieții). Este o revelație de o limpezime ce sporește necontenit, căci, cu cât strălucirea dumnezeiască luminează mai mult cămara întunecată a inimii noastre, cu atât mai limpede vedem aici necurățiile care întunecă chipul lui Dumnezeu în lăuntrul nostru. Cu cât conștientizăm mai mult dragostea pentru noi a Ziditorului și a Domnului nostru, cu atât mai mult suferim pentru că am păcătuit împotriva Lui sau pentru că ne-am lepădat de El. Suferința aceasta însă – care este chiar suferința Crucii – este dătătoare de viață, opusul celei a păcatului, care este ucigătoare. Ea este, dimpotrivă, izvorul smereniei: înaintea spectacolului netrebniciei sufletului nostru nu putem decât să încetăm să-l judecăm pe aproapele nostru și să ne osândim pe noi înșine. Sfântul Siluan, care se considera pe sine întocmai asemenea unui „câine râios”, notează: „Se cuvine să ne considerăm pe noi înșine ca cel din urmă dintre oameni și să ne osândim la chinurile iadului. Cred despre mine că nu sunt vrednic nici de mila lui Dumnezeu, nici să ajung în Rai, ci de toate chinurile iadului. Sfântul Duh este Cel ce ne învață să gândim în felul acesta despre noi înșine.”

Forma aceasta de pocăință, care face pururea prezentă în mintea noastră amintirea morții și înaintevederea Judecății de Apoi, devine, la Sfântul Siluan, o adevărată practică ascetică, o „sabie duhovnicească”, necesară curățirii inimii și sălășluirii în lăuntrul lui Dumnezeu: „Când îmi țin mintea în iad, sufletul îmi este liniștit. În schimb, când îmi las mintea să iasă din focul acesta, gândurile neplăcute lui Dumnezeu își recapătă puterea.”

Formula: „Ține-ți mintea în iad” nu-și dobândește, totuși, întreaga semnificație decât în prezența celei de-a doua părți a frazei, care o contrabalansează: „Și nu deznădăjdui”. Se subînțelege: nu deznădăjdui de mântuirea ta, de milostenia dumnezeiască, care este nesfârșită. Cu alte cuvinte: să nu cedăm niciodată în fața deznădejdii, care este o subtilă formă a orgoliului, o patimă stăruitoare a eului, prizonier al propriei sale îndestulări, și care nu are alte limite decât cele proprii. „Cel ce deznădăjduiește este propriul său ucigaș”, spune Sfântul Ioan Scărarul (secolul al IV-lea). Să nu uităm nici o clipă că nu Dumnezeu, ci păcătosul este cel ce-și zidește propriul său iad, că întunericul este cel mai de jos a fost biruit de Lumina pascală, că, dacă propria noastră conștiință ne osândește, Dumnezeu este mai presus de aceasta (v. I In. 3, 20). „Dacă sufletele tuturor oamenilor ar ști cât de mult ne iubește Domnul, nici unul nu ar deznădăjdui și nici măcar nu ar cârti”, ne încredințează Sfântul Siluan.

Ne aflăm, iată, în miezul paradoxului viețuirii creștine, unde trebuie să mori (omul cel vechi), pentru a învia (omul cel nou), trebuie să străbați iadul, pentru a ajunge la Împărăția cerurilor, trebuie să te micşorezi, pentru a fi apoi înălțat, să te golești (de propriul eu), ca să poți fi umplut (de Sfântul Duh). Sfântul Siluan ne amintește și el: „Cu cât mai mult ne micșorăm, cu atât mai însemnate vor fi darurile lui Dumnezeu. Dacă sufletul se osândește singur la chinurile iadului, nădăjduind în milostenia lui Dumnezeu, cea care-l plinește este însăși puterea lui Dumnezeu.”

Pocăința, fie și în forma ei cea mai radicală, care este autoosândirea, este, așadar, contrariul învinovățirii. În vreme ce aceasta din urmă este închidere, consumare și retragere în sine, pocăința este eliberare, mișcare, deschidere către celălalt sau către Celălalt Absolut. Principala diferență stă în locul acordat sau nu milosteniei dumnezeiești. „Ține pururea în mintea ta aceste două gânduri și teme-te de ele. Unul dintre ele ne spune: «Ești un sfânt!»; celălalt: «Nu vei fi nicicând mântuit!» Aceste două gânduri ni le strecoară vrăjmașul, și nimic nu este adevărat în ele.” Calea creștină este chiar firul ce leagă conștiința păcatului propriu de nădejdea în Dumnezeu, Care este milostiv și dorește ca noi să ne mântuim. Meșteșugul nostru duhovnicesc este tocmai păstarea echilibrului și a tensiunii între acești doi poli.

În același timp, sfatul pe care Domnul nostru Iisus Hristos i l-a dat Sfântului Siluan cere mult discernământ și multă precauție pentru a putea fi pus în practică. Să ne amintim că starețul era un gigant din punct de vedere duhovnicesc, însă nu toate sufletele au aceeași putere, și nici măcar același har. Trebuie, așadar, „să ne ținem minte în iad” după propriile noastre puteri spirituale și psihice, cunoscându-le granițele, „pentru a nu ne strica sufletul”. Departe de a aplica vorbele acestea literal, se cuvine, dimpotrivă, să le pricepem mai curând în chip duhovnicesc.

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Leave a reply

required