Cum aș putea, Doamne, să nu Te caut? Cu toate acestea, Tu cel dintâi m-ai aflat. Tu ești Cel ce mi-a dăruit experiența  blândeții Duhului Tău cel Sfânt, și atunci sufletul meu Te-a îndrăgit. Fiindcă sufletul care L-a cunoscut pe Domnul nu-L poate uita și-L dorește cu putere, fiindcă întru El se află viața și toată bucuria noastră.

Sufletul care a pierdut darul harului tânjește după Stăpânul său și varsă lacrimi, asemenea lui Adam, când a fost alungat din grădina Raiului; și în clipa aceasta nimeni nu-i poate da mângâiere, în afară de Dumnezeu.

Sufletul este asemenea logodnicei; Domnul, asemenea Mirelui; se iubesc unul pe altul fierbinte și suspină unul după altul. În marea Sa iubire, Domnul tânjește după sufletul nostru și se întristează dacă nu se află într-însul loc pentru sălășluirea Sfântului Său Duh.

Cunoaștem cu toții celebra formulă a lui Picasso, referitoare la creația artistică: „Eu nu caut, ci găsesc!” Dacă ar fi încercat să definească trăirea duhovnicească, Sfântul Siluan ar fi putut spune și el: „Eu caut, și eu sunt cel aflat!” Cu adevărat, a-L căuta pe Dumnezeu înseamnă a te lăsa găsit de El. Căutarea de Dumnezeu are această particularitate: nu este cu putință decât din cauză că Dumnezeu ne-a aflat deja, în chip tainic. Și aceasta, deoarece El ne-a iubit mai înainte ca noi să resimțim dorința de a-L iubi. Datorită faptului că El, cel dintâi, Și-a așezat privirea blândă și răbdătoare asupra noastră, dorim și noi să-L vedem. La Sfântul Siluan, atracția aceasta către Dumnezeu este cu atât mai puternică, cu cât El i S-a arătat deja mai înainte. Însă fiecare dintre noi poate, în grade diferite, să-L întâlnească pe Domnul, să-I simtă prezența, să experieze dragostea Sa, fie prin intermediul Sfintei Euharistii, fie prin al Sfintei Scripturi, fie prin convorbirile cu frații săi, fie prin simpla contemplare a naturii.

„Domnul nostru, Iisus Hristos, îi iubește pe toți oamenii, dar îl iubește și mai adânc pe acela care-L caută. Însă, cel ce nu L-a cunoscut și cel ce nu L-a pierdut, cum oare să-L caute și, mai ales, ce să caute?”, ne atenționează Sfântul Siluan. În trăirea duhovnicească, nu doar că Cel pe care-L căutăm ne-a aflat deja, dar și noi Îl căutăm cu atât mai fierbinte cu cât avem sentimentul că L-am pierdut. Cu toate că, fără îndoială, ne poate lipsi numai ceea ce am cunoscut deja, când este vorba de Domnul, absența aceasta este îngrozitoare și dureroasă. „Aceasta este cea mai mare dintre nenorociri”, ne spune Sfântul Siluan. Ne simțim de parcă am fi fost rupți din Lumină și aruncați iarăși în întuneric. „Atunci când un suflet, pe care Domnul l-a vizitat și l-a acoperit cu harul Său, pierde dintr-un motiv anume acest har, el rămâne pradă unei mari suferințe și dorește să-l afle iarăși.”

Suferință și dorință: la Sfântul Siluan, traseul duhovnicesc este asemenea unui fir, legat între acești doi poli. Un fir care, totuși, nu are sens, decât dacă este o linie de înaltă tensiune eshatologică, îndreptată nu către înapoi, ci către înainte, animată nu numai de nostalgia pentru ceea ce am pierdut, ci și, mai cu seamă, de nădejdea pentru ceea ce va veni. În timpul jeluirilor sale, protopărintele Adam suspină după grădina Raiului, preafrumosul său paradis pierdut, însă ceea ce regăsește la capătul pocăinței sale este o altă grădină a Raiului, mai încântătoare decât cea dintâi.

Prin urmare, de o parte, suferință. Cu cât L-am simțit mai aproape de noi pe Dumnezeu, cu atât mai mult suferim din pricina îndepărtării Sale. La Sfântul Siluan, care a fost dăruit cu un har fără pereche – să ne amintim că el L-a întrezărit pentru o clipă pe Însuși Iisus Hristos –, suferința este „nesfârșită, asemenea mării, de negrăit”, copleșitoare, înspăimântătoare. Asemenea lui Iisus Hristos pe Cruce, și el strigă: „Doamne, Doamne, pentru ce m-ai părăsit?”

Suferința aceasta ia chipul unui curcubeu în trei culori și trei dimensiuni. La început, este suferința care izvorăște din absență, din rememorarea obsedantă a tot ceea ce a pierdut odată cu plecarea harului: dragostea, liniștea, bucuria…

Este experiența părăsirii totale, încercată în chip deplin de Adam, după ce a fost alungat din Rai, după cum ne spune Sfântul Siluan: „Trecerea Ta, Doamne, a lăsat o dâră în sufletul meu, însă Tu, Doamne, nu Te mai afli într-însul. Sufletul meu tânjește după Tine. Unde, oare, Te afli, Doamne? Unde Te ascunzi?” După aceea, este suferința născută din sentimentul de a-L fi rănit pe Însuși Dumnezeu. Aceasta este experința dureroasă a conștiinței și a regretului pentru greșeala comisă. „Chiar dacă Dumnezeu l-ar primi iarăși în Raiul său, Adam tot ar suferi și s-ar tângui.”

Sunt, în sfârșit, suferințele legate de urmările păcatului. Și aceasta, atât pentru noi, cât și pentru ceilalți. Lipsit de har, din cauza mândriei mele, mă descopăr neputincios, asemenea unei păsări în cușcă, pradă patimilor și gândurilor mele necurate, pradă vrăjmașului, care-mi chinuiește sufletul. În același timp, tot eu sunt acela care-i face să sufere și pe frații din jur. Sfântul Siluan arată fără putință de tăgadă: dacă în sufletul smerit sălășluiește Sfântul Duh, Cel ce dăruiește pace, iubire și libertate, în sufletul plin de mândrie sălășluiesc toate cele ce se împotrivesc acestora și, în felul acesta, lumea întreagă este adâncită în suferință. A fi creștin înseamnă tocmai a conștientiza această strânsă atârnare unii de alții, care ne leagă de ceilalți atât în ce privește mântuirea noastră în Iisus Hristos, cât și în ce privește păcatul. Fiindcă tot ceea ce facem și reflectăm are și o rezonanță cosmică. Atunci când Adam își plânge păcatul, „întreagă pustia răsună de gemetele sale, iar animalele amuțesc de durere”, ne amintește Sfântul Siluan.

Însă nici o sfâșiere pe care o putem îndura în pustiurile noastre lăuntrice nu-și vădește semnificația, câtă vreme rămâne regret ori plângere, până când nu recurge la rugăciune. În miezul însuși al sentimentului de părăsire de către Dumnezeu și al nostalgiei noastre sălășluiește dorința. La Sfântul Siluan, de altminteri, suspinul și dorința sunt tot timpul împreună: „Sufletul meu tânjește după Dumnezeul cel Viu și mintea mea se înalță către El, așa cum se înalță către propriul său Părinte. Sufletul meu nădăjduiește întru Tine și eu Te caut cu lacrimi de suferință. Cu ce, oare, aș putea eu asemăna durerea aceasta?”

Prin urmare, în miezul vieții duhovnicești, însuflețită de energia Sfântului Duh, se află dorința noastră de Dumnezeu. O dorință care este, în același timp, recunoaștere a propriilor noastre limite (fiindcă avem nevoie de celălalt pentru a putea deveni noi înșine), dar și răspuns la o dorință care ne precedă. „Nu întârzia, sălășluiește-Te întru mine, cu mare dorință”, spune Domnul, prin gura Sfântului Siluan. Există în om dorința de Dumnezeu, pentru că a existat, mai întâi, în Dumnezeu, dorința de om. Domnul ne dorește și Se dezvăluie sufletului nostru, pentru a trezi în ceea ce are el mai profund dorința de Dumnezeu. „Cum însă aș putea eu dori ceea ce n-am cunoscut nicicând? Cu toții avem în sufletul nostru ceva din cunoașterea aceasta, iar Sfântul Duh este Cel ce călăuzește sufletele în căutarea lui Dumnezeu. Până și mie, nevrednicul și păcătosul, mi-ai dăruit bucuria de a Te căuta!”

Dar, după cum spune Evanghelia, Domnul îi leapădă de la fața Sa pe cei căldicei (v. Apoc. 3, 16). Prin urmare, pentru a fi roditori din punct de vedere duhovnicesc, dorința și căutarea noastră de Dumnezeu trebuie să fie fierbinți, să ne angajeze întreaga ființă, să ne preocupe toate gândurile. Iar cea mai potrivită formă de exprimare a lor va fi, bineînțeles, rugăciunea. „Sufletul meu este chemat către dragostea Ta, zi și noapte, fără să se îndestuleze, Doamne.” Atunci când harul se depărtează de noi, se cuvine să citim iarăși, să ascultăm, să ne însușim rugăciunile de fiecare clipă ale Sfântului Siluan, care cere de la Dumnezeu milostenia și iertarea păcatelor sale, darul harului, ștergerea păcatelor sale și pocăința lui Adam.

Dorința de Dumnezeu este, prin firea ei, neîndestulată. Iar scopul însuși al vieții creștine – asemănarea cu Dumnezeu, prin dobândirea Duhului Sfânt – nu poate fi atins întru totul în viața aceasta. El se află tot timpul înaintea noastră, la nesfârșitul orizontului, amintindu-ne tot timpul de limitele noastre, de neputința și nedesăvârșirea noastră, aducând în fața conștiinței noastre ceea ce aparține omului vechi și se împotrivește unirii depline cu Dumnezeu. De aceea, viața întru Hristos este un parcurs în care fiecare punct de sosire este un nou punct de plecare, un traseu pe care înaintăm căzând și ridicându-ne iarăși, „dintr-un început într-alt început, prin începuturi care nu au niciodată capăt” (Sfântul Grigorie de Nyssa, secolul al IV-lea).

Drumul acesta este cel al smereniei, ca mod de a fi și de a viețui.

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Leave a reply

required