Doamne, Preamilostive, ascultă-mi rugăciunea, fă în așa fel încât toate popoarele pământului să Te cunoască, prin ajutorul Sfântului Tău Duh! Cel mai de preț din lume este cunoașterea lui Dumnezeu. Credința în Dumnezeu este un lucru, cunoașterea lui Dumnezeu este un altul.

În general, fiecare dintre noi nu poate medita asupra lui Dumnezeu decât în măsura în care a cunoscut harul Sfântului Duh; deoarece, cum oare am putea reflecta și medita la cineva pe care nu l-am văzut, nici nu l-am auzit, nici nu l-am cunoscut?

Sfântul Siluan nu încetează să ne îndemne: „Fiii mei, cunoașteți-L pe Ziditorul Cerului și al Pământului! Cunoașteți dragostea lui Dumnezeu!” Pentru el, nimic nu este mai de preț pe pământ decât această cunoaștere. Orice om, creat, prin firea sa, după chipul dumnezeiesc, este chemat la această cunoaștere.

Starețul ne reamintește vocația dumnezeiască a omului cu atât mai multă putere, cu cât n-a cunoscut el însuși, multă vreme, Sfântul Duh. Trecând, în tinerețea sa, prin îndoială și cunoscând ispita ateismului, Sfântul Siluan cunoaște mai bine ca oricine ravagiile provocate în suflet de necunoașterea lui Dumnezeu și de lipsa credinței. Pentru că „oamenii vor să trăiască după bunul lor plac, ei spun că Dumnezeu nu există”. Pentru că nu-L cunosc pe Dumnezeu și dragostea Sa, oamenii se chinuie pe pământ.

Există, așadar, așezată în adâncul ființei noastre, o sete de cunoaștere. O dorință care nu poate fi întru totul îndestulată decât prin și în Dumnezeu. Atunci când ne depărtăm de Dumnezeu, îndreptându-ne către realitățile pământești, dorința aceasta de neatins se preschimbă în pasiune, antrenându-ne într-o dorință nesfârșită de a cunoaște, o căutare a puterii prin cunoaștere, în care se exprimă voința noastră de a stăpâni lumea și pe cei din jur. Pentru Sfântul Siluan, această cunoaștere, gâdilată de acul curiozității este adesea o manifestare a mândriei. Oricât de folositoare ar putea fi în anumite domenii, în realitate ea nu este esențială: „Dacă Domnul nu ne-a dăruit cunoașterea tainei numeroaselor lucruri din lumea aceasta, este doar pentru că nu avem nevoie de cunoașterea aceasta.” Mai mult, taina aceasta poate fi, într-un anumit fel, înșelătoare: „Nu putem, doar cu ajutorul minții noastre, să cunoaștem toată zidirea lui Dumnezeu.” La ce folosește să explorezi întreg cosmosul, dacă, în schimb, îți vei pierde sufletul, ignorând Cerul? „Ce valoare are știința oamenilor, dacă nu-L cunosc pe Domnul și harul Sfântului Duh, dacă nu știu cum ajunge El la noi și din ce cauză Îl pierdem?”

Cum însă să-L cunoaștem pe Dumnezeu? Starețul Siluan face deosebire  între cele două feluri de cunoaștere, radical diferite: cunoașterea despre Dumnezeu și cunoașterea lui Dumnezeu. Cea dintâi, mai curând intelectuală și exterioară, se dobândește; cea de-a doua, mai degrabă experiată și interioară, este dăruită.

 Astfel, putem căpăta o cunoaștere despre Dumnezeu cu ajutorul studiului, a lecturilor, a reflecției teologice, și chiar a revelațiilor naturale. Cu toate acestea, după cum ne învață Sfântul Siluan, „a căuta să-L cunoaștem pe Dumnezeu prin propria noastră minte este cu totul amăgitor, smintit și nechibzuit.”

În schimb, cunoașterea lui Dumnezeu, așa cum Se dezvăluie El prin iubire, prin milostenia și prin smerenia Sa, nu este cu putință decât cu ajutorul harului. „Numai cu ajutorul minții nu putem cunoaște decât ceea ce aparține lumii pământești, și aceasta numai în parte, în vreme ce cunoașterea lui Dumnezeu și a lumii cerești nu ne-o dăruiește decât Duhul Sfânt.” Mângâietorul este Cel care ni-L revelează pe Iisus Hristos în divino-umanitatea Sa, ne călăuzește sufletul în tainele lui Dumnezeu (v. In. 16, 13-14). Cunoașterea lui Dumnezeu va depinde deci de dispozițiile care ne îngăduie să dobândim și să găzduim harul, în special smerenia, căci „Dumnezeu nu Se dezvăluie decât celor smeriți cu inima”. Roadele sale sunt aceleași cu cele ale harului: dragostea, pacea, „plinătatea bucuriei Raiului”.

Calea cunoașterii duhovnicești nu este, așadar, cea a științei și a studiilor, fie ele și de nivel foarte ridicat; ci trece prin curăția inimii – Fericiți cei curați cu inima, căci aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu (Mat. 5, 8) – și legarea unei relații personale cu Dumnezeu. Ea este de ordinul trăirii: „Cum, oare, am putea înțelege ceea ce nici n-am văzut, nici n-am gustat? Și, dacă n-am cunoscut ceva, cum oare am putea vorbi despre acel lucru? Numai prin trăire și simțire putem cunoaște harul Sfântului Duh.” A-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a ne naște cu și întru El, a viețui în El, lăsându-L să viețuiască și El în noi, părtași fiind astfel chiar la viața Sfintei Treimi.

Făcând din experierea Sfântului Duh cheia cunoașterii lui Dumnezeu, Sfântul Siluan ne ajută să depășim vechea dezbatere, răsuflată, între credință și rațiune. Ne îndeamnă, în același timp, să nu ne rătăcim în interminabile dezbateri teologico-dogmatice asupra credinței, care nu sunt, de cele mai multe ori, decât bătălii de cuvinte. „Nu trebuie să discutăm, ci numai să ne rugăm la Dumnezeu și la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, și atunci Domnul ne va lumina.”

„Dar, poate fi, oare, Duhul văzut?” se mai întreabă Sfântul Siluan. În teologia ortodoxă, Dumnezeu este transcendent, de necunoscut, de nevăzut și de negrăit în ființa Sa, și în același timp, imanent, pasibil de a fi cunoscut, văzut și la care poți avea părtășie, prin energiile Sale. În nesfârșita Lui dragoste față de noi, Dumnezeu iese în chip veșnic din Sine Însuși, pentru a ne invita la intimitatea acelui „Față către față”, pentru a ne comunica înțelepciunea Sa și a ne face părtași la însăși viața Sa, adresându-Se tuturor simțurilor duhovnicești, prin care noi auzim „cântarea Cerurilor, putem vedea și gusta” cât de bun este Domnul: „Întru Sfântul Duh Îl cunoaștem pe Domnul, iar Duhul Sfânt pătrunde omul în întregimea sa: suflet, minte și trup.” Cunoașterea aceasta poate fi bruscă și imediată – „dintr-o dată, sufletul Îl vede pe Domnul și-L recunoaște” – sau treptată. Astfel, Sfântul Siluan deosebește patru niveluri ale cunoașterii, corespunzând diferitelor trepte ale harului.

Pe prima treaptă se află credința în existența lui Dumnezeu, dobândită prin raționament filosofic, autosugestie sau anumite mecanisme psihologice. După aceea, vine cunoașterea naturală: „Numai prin contemplarea creației un om bun și care-și păstrează conștiința curată Îl poate cunoaște pe Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului. Aceasta este o lucrare a harului, chiar dacă este una abia resimțită.” A treia treaptă este cea a credinței: „Fericit este și acela care, cu toate că nu cunoaște, crede totuși.” Dar al Duhului Sfânt, credința – care presupune îndeosebi mărturisirea Sfintei Treimi și a Dumnezeului-Om, Care a înviat din morți – este mai mult decât o simplă opinie: este o mișcare de încredere și de adeziune la o prezență personală, este deja o formă de cunoaștere, fără a fi una completă.

De unde rezultă cea de-a patra treaptă: cunoașterea lui Dumnezeu prin întâlnirea Față către față, o legătură de la persoană la persoană, o comuniune din ce în ce mai adâncă. „Taina aceasta de neînțeles”, pe care Sfântul Duh ne-o revelează,  este că Dumnezeu este iubire. A-L experia pe Dumnezeu înseamnă „să fii rănit de nesfârșita Lui dragoste”, fierbinte și de neînțeles, atât de profundă, încât lasă în inimă o urmă de neșters. Or, iubirea nu poate fi cunoscută decât tot prin iubire. A cunoaște înseamnă, prin urmare, a iubi: „prin Sfântul Duh Îl cunoaștem pe Domnul și întru Sfântul Duh Îl iubim pe Domnul.” Dar și a iubi înseamnă a cunoaște: „Cu cât iubirea este mai mare și mai desăvârșită, cu atât mai mare și mai desăvârșită este cunoașterea.”

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Leave a reply

required