Uşor poate cineva să facă filozofie sau teologie pe tema suferinţei.

Dar greu îi este să dea piept cum se cuvine cu suferinţa, atunci când trece printr-o durere puternică în viaţa sa. Cred că este o mare nesăbuinţă să vorbească un om despre suferinţă, dacă nu se află el însuşi într-o astfel de situaţie.

Gândul mi se îndreaptă la toţi semenii noştri, de pe tot pământul, care suferă trupeşte sau sufleteşte sau duhovniceşte. Trupeşte, oamenii suferă de boli, de dureri chinuitoare, de foame. Sufleteşte, suferă din cauza unor persecuţii, calomnii, a lipsei de iubire a persoanei dragi, a neîmplinirii unor dorinţe, a bolii sau morţii oamenilor apropiaţi şi din alte cauze.

Duhovniceşte, suferă cei care Îl iubesc pe Dumnezeu şi pe om, dar cu toate acestea văd bine că datorită propriilor lor păcate, ei Îl mâhnesc pe Dumnezeu şi ofensează şi icoana lui Dumnezeu, adică omul. Fără îndoială, suferinţa nu a intrat în viaţa noastră din voia lui Dumnezeu. A intrat din îngăduinţa lui Dumnezeu, când omul, în mod egoist, a căutat cu poftă să soarbă din izvorul vieţii, Ziditorul lui.

Din starea cu totul străină de suferinţă din Împărăţia Dumnezeiască, a ajuns la altă stare în care nu stăpâneşte adevărata viaţă, ci domină opresiv o viaţă stricăcioasă, întreţesută cu moartea, cu suferinţe şi cu păcate. În această nouă stare, moartea şi suferinţa au un rost, o noimă a lor, se dovedesc folositoare, ca, de altfel, toate celelalte legate de îmbrăcămintea cu care i-a îmbrăcat Domnul pe Adam şi pe Eva, când aceştia au părăsit raiul, ca să aibă o mângâiere în surghiunul lor.

Moartea pune capăt suferinţei, răului, care altminteri ar fi fără de sfârşit pe pământ. Durerea fizică ne dă de ştire că avem o boală, îndreptându-ne să căutăm un tratament potrivit. Medicii ştiu cât de binefăcătoare este durerea. De asemenea, toate felurile de suferinţe ne ajută să ajungem la simţirea slăbiciunii şi vulnerabilităţii noastre, să cunoaştem limitele noastre şi să ne lepădăm de orice fel de neparticipare la propria îndumnezeire.

Suferinţa ne ajută să ne cercetăm mersul vieţii, să-l revizuim şi să ne îndreptăm către adevăratul ei centru, care este Dumnezeul Trei-mic. Ea ne ajută să luminăm şi să curăţim iubirea noastră faţă de Dumnezeu, deci să-L iubim pe Dumnezeu nu pentru că ne dăruieşte atâtea bunătăţi, sănătate, bucurii în familie şi altele, ci pentru El Însuşi. De pildă, prin felul cu care el a făcut faţă bolilor şi celorlalte nenorociri de neîndurat, mult încercatul Iov a dovedit că Îl iubea pe Dumnezeu pentru El şi nu pentru darurile primite. Acoperit de bube şi murdărie şi cu toţi cei zece copii ucişi, el Îl iubea tot atât de puternic ca şi atunci când era plin de fericire.

Suferinţa ne mai învaţă să ne purtăm corect, cum se cuvine cu semenii noştri, pe care, de multe ori, chiar dacă nu le provocăm necazuri, totuşi îi dispreţuim, îi nedreptăţim, îi facem să sufere printr-o atitudine egoistă. Atunci când plăcerea cu care îi exploatăm pe semenii noştri le produce diverse dureri şi suferinţe, aflăm că plăcerile noastre nesocotite sunt devastatoare. De multe ori, aflaţi în mare suferinţă oamenii îşi descoperă adevărata lor faţă, adevărata lor personalitate, depăşind măştile lor obişnuite şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul bolii, chiar dacă a fost una grea şi poate incurabilă.

Suferinţa ajută şi celor avansaţi duhovniceşte să se apropie de trepte mai înalte de desăvârşire duhovnicească, să sprijine şi să mângâie multe suflete. Pildă ne este fericitul părinte Paisie, care primea „blestemata” de suferinţă cu bucurie, spunând că cei din lume se simt mângâiaţi în durerile lor, dacă află că şi monahii trec prin felurite suferinţe. În acest fel, suferinţa cea rea, „blestemata” durere, se făcea binecuvântată suferinţă pentru părintele Paisie. Uneori, de pe buzele omului suferind urcă un adânc „de ce, Dumnezeul meu?”. La acest „de ce şi pentru ce?” nu există răspuns posibil din partea omului. Există un singur răspuns – participarea lui Dumnezeu la suferinţa noastră: crucea lui Hristos. Credem într-un Dumnezeu răstignit, înjosit, chinuit.

În moscheea lui Omar din Ierusalim se află următoarea inscripţie: „Să nu spună cineva blasfemia că Dumnezeu (Allah) are fiu”. Puţin mai încolo, aproape de moschee, se află muntele Golgotei unde Fiul lui Dumnezeu a suferit pentru noi toţi. Să nu ne sfiim să credem în Dumnezeu Cel Care S-a făcut om, a fost răstignit şi a înviat. În Dumnezeu, Care din nesfârşita Lui iubire a împărtăşit slăbiciunile noastre, a luat asupra Sa trupul nostru muritor şi supus suferinţelor, ca să-l facă nemuritor.

Un Dumnezeu inaccesibil, închis în El însuşi, nesociabil, ar fi un Dumnezeu pe care noi nu-L vom crede, nu-L vom înţelege, nu-L vom primi şi interioriza. Cândva, o elevă de la liceu a spus: „Îl admir pe Socrate pentru moartea pe care a primit-o cu o filosofică detaşare, iar pe Hristos Îl iubesc pentru atât de omeneasca Lui moarte!”

Oamenii credincioşi dobândesc o simţire dumnezeiască, o sensibilitate pentru fiecare suferinţă a făpturilor; ei suferă pentru toate făpturile care trec prin necazuri şi boli. Spune Avva Isaac Sirul: „Inima plină de milă este inima care arde pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru toată făptura. În acest caz, gândul la acestea şi vederea lor face să curgă din ochi şiroaie de lacrimi. Din milă multă şi apăsătoare ce stăpâneşte inima şi din stăruinţă, inima se micşorează şi nu mai poate răbda, sau auzi, sau vedea vreo vătămare, sau vreo întristare cât de mică, ivită în vreo zidire. Şi pentru aceasta aduce rugăciune cu lacrimi în tot ceasul şi pentru cele necuvântătoare şi pentru duşmanii adevărului şi pentru ce-i cel vatămă pe el, ca să fie păziţi şi iertaţi; la fel şi pentru firea celor ce se târăsc pe pământ. O face aceasta din multa milostivire ce se mişcă în inima lui fără măsură, după asemănarea lui Dumnezeu”.1

Şi îndurerarea Sfinţilor pentru făpturile lui Dumnezeu nu este una de tip budist, o simpatie pasivă, adică inertă, ci o energică participare la suferinţa fratelui. Avva Agathon zicea: „de mi-ar fi fost cu putinţă să găsesc un bubos să-i dau trupul meu (sănătos) şi să-l iau pe al lui, bucurie aş fi avut, căci aceasta e iubirea cea desăvârşită”2

De fiecare dată, suferinţa rămâne o taină întreţesută cu o insondabilă profunzime a ceea ce e libertatea omului. Taina aceasta ni se descoperă numai unora, doar în parte. Când ni se vor deschide ochii, atunci vom gusta mai curat. Să stăruim întru respect, atenţie şi iubire frăţească şi deplină bunăvoinţă faţă de oricare frate aflat în suferinţă şi să-L rugăm pe răstignitul nostru Domn să ne dăruiască har, luminare şi putere, să înfruntăm cum se cuvine suferinţele lumeşti îngăduite de iubirea Lui, pentru a merge spre cer. Să ne îngrijim de credinţa scandaloasă a celor ce nu cred în Hristos, Dumnezeul Cel Răstignit.

1Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul LXXXI (81), Filocalia, vol. X, 1981, pp. 393-394.

2Patericul egiptean, Avva Agathon, p. 26.

Extras din  „Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos”, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Leave a reply

required