Rugăciunea întotdeauna trebuie să fie înălţarea minţii şi a inimii către Dumnezeu. Când, înălţându-ne către Dumnezeu, Îl preamărim, Îi mulţumim şi Îl rugăm să ne dăruiască bunuri duhovniceşti, cu conştiinţa şi cu sentimentul măreţiei Lui şi a binefacerilor Lui, şi a milostivirii Lui celei mari, atunci ne rugăm sau ne aflăm în stare de rugăciune… Dacă noi, rostind rugăciuni, nu facem numai să pronunţăm cuvinte, ci avem şi gânduri şi sentimente potrivite, tocmai aceasta este rugăciunea adevărată.

Deprinderea cu rugăciunea nu se formează dintr-o dată, ci este nevoie de multă osteneală. Tocmai la această osteneală a formării deprinderii cu rugăciunea ne ajută mai mult decât orice rugăciune a lui Iisus şi căldura care o însoţeşte… Când ne rugăm, trebuie să stăm cu mintea înaintea lui Dumnezeu şi numai la El să cugetăm… Pentru a învăţa mintea să stea într-un singur loc, Sfinţii Părinţi au folosit rugăciuni scurte şi s-au deprins să le rostească neîncetat…

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Editura Cartea Orodoxă, pp. 313-314

 

 

Leave a reply

required