Răbdarea trebuie să se întindă peste tot ceea ce pronia lui Dumnezeu ne trimite în viaţa noastră duhovnicească.

Prin răbdare, omul devine bun luptător şi nevoitor, şi dobândeşte adeseori mai multe izbânzi duhovniceşti decât altul, prin nevoinţa sa de bunăvoie. Iov a fost un nevoitor de bunăvoie atunci când trăia în cucernicie şi se bucura de copiii săi; el nu uita să se roage lui Dumnezeu pentru ei în fiecare zi, pentru a abate judecata dreaptă a lui Dumnezeu de la greşelile lor fără de voie.

El săvârşea fapte bune, era tată al tuturor orfanilor şi ocrotitor al văduvelor. Îl cinstea pe Dumnezeu în zilele îmbelşugării sale şi, prin aceasta, a bineplăcut foarte Ziditorului Său. Dar el a ajuns şi nevoitor fără de voie, atunci când, sub loviturile încercărilor trimise asupră-i de Dumnezeu, a pierdut totul: ţarini, averi, dobitoace, slugi, copii, chiar şi sănătatea, şi cu toate acestea, nu a cârtit, ci a rostit neuitatele cuvinte: „Gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol mă voiu şi întoarce acolo. Domnul au dat, Domnul au luat, cum au plăcut Domnului, aşa s-au şi făcut: fie numele Domnului binecuvântat.” (Iov 1:21)

Nevoinţa de bunăvoie l-a arătat pe Iov a fi un bărbat mult-cucernic, dar nevoinţa fără de voie, stăruitoare, în îndurarea celor mai grele lovituri care se abăteau asupra lui, i-a înveşnicit numele și a proslăvit în lumea întreagă virtutea lui. Şi astfel, dacă voim să ne ţinem viaţa duhovnicească la înălţimea cuvenită pentru a ne mântui şi noi, şi semenii noştri, se cade, neîntârziat, să sporim în cea mai grabnică aducătoare de biruinţă virtute: răbdarea.

Arhimandritul Serafim ALexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 30

Leave a reply

required