Există o psihoză, e adevărat, pentru că semne ale sfârşitului lumii sunt des­tule şi au fost şi acum o mie de ani, şi au fost şi acum 300 de ani ş.a.m.d. Insă aduceţi-vă aminte ce spune Iisus: „Luaţi exemplu de la smochin. Când îl vezi că înmugureşte, ştii că vine primăvara”.

Eu cred că noi, aşteptând, trăind în atmosfera aceasta de sfârşit de secol sau de mileniu, zicem că vine sfârşitul lumii. Dacă ai o întâlnire cu un coleg de-al tău pe care nu l-ai văzut din copilărie şi spu­ne: „ne întâlnim în locul cutare”, inima ta se pregăteşte cu emoţie să-l primească şi vezi pe cineva venind şi zici: „cred că este el”.

Şi omul trece pe lângă tine, pen­tru că nu este el. Mai vine cineva, mai trece unul asemănător, sau cum ţi-l închipui tu, şi zici: „cred că este el”, şi nu: „este el”. Dar în clipa când apare el, ini­ma ta ştie că este el, nu mai zici: „cred”, ci spui: „El este!”.

Aşa este şi sfârşitul veacurilor, vor fi semnele care vor spune precis că este sfârşitul veacurilor. Toate celelalte, cum spune Iisus, „vor fi semne, dar să nu vă speriaţi, încă nu este sfârşitul lumii”.

Şi apoi, de unde să ştim noi că este sfârşitul lumii dacă Dumnezeu nu ne dă semnul absolut al sfârşitului?

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Suferinţa ca binecuvântare, Editura Cathisma, Bucureşti, 2008, pp. 88-89

Leave a reply

required