Nașterea Veșnicului în timp, Atotputerniciei în dulama smereniei, a Celui mai presus de ființă, prunc în brațele Fecioarei, nu poate rămâne un fapt divers în finele timpului. Nașterea lui Iisus nu e un fapt care să poată fi ros cu dintele timpului, un fapt sortit învechirii.
Cu cât timpul adaugă veacuri după veacuri, creând perspectivă, cu atât Iisus e mai mare și mai apropiat de noi.
Cel născut de două ori, odată din veșnicie și a doua oară în timp, a antrenat veșnicia în timp, încât veacurile repetă Nașterea Lui, ca o renaștere a lor. Timpul inevitabil se învechește: numai veșnicia e nouă și mereu aceeași. Cu veșnicia a învăluit Iisus viața.
”… Dumnezeu ne-a dat viață veșnică și această viață este întru Fiul Său. Cel ce are pe Fiul are Viață; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are Viață” (I Ioan 5, 11-12)
Deși smerit, Iisus nu e ca vreunul din oameni – chiar dacă aceștia ar fi culmile omului, ca să cârpească cu petece de circumstanță zdreanța fericirii omenești, Iisus făurește o nouă ordine spirituală în om.
Iisus însuși S-a integrat naturii omenești.
De aceea El e mereu viu: și în Sine ca Ființă supremă, și e viu și întru noi ca Viață veșnică și posibilitate nesfârșită a desăvârșirii.
”Nu știți că Hristos Iisus este întru voi? afară numai dacă nu sunteți creștini, netrebnici” (II Corinteni 13,5)
”Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine” (Galateni 2,20)
”Pentru voi, copiii mei, trăiesc durerile de mamă, până ce Hristos va prinde chip întru voi” (Galateni 4,19).
Deci, cum spune Clement Alexandrinul ”Dumnezeu S-a făcut Om, ca de la Om să învețe cum se face omul dumnezeu după Har”.
Acesta este omul cel nou, făptura cea nouă, omul născut de sus, omul cu reflexul veșniciei lui Iisus, răsfrânt în afară în chip simplu din toată ființa sa.
Fiindcă Iisus, Omul Cerului, S-a țesut pe Sine în firea omenească, de aceea Se impune El tuturor oamenilor și tuturor veacurilor, cu atât mai mult cu cât ar vrea câte unii să scape de El.
Iisus cere istoriei decizii existențiale.
Iar istoria s-a arătat neputincioasă din primele zile ale lui Iisus ca Om între oameni.
Și așa a rămas până în zilele noastre și poate că va mai rămâne. Prin faptul că Iisus S-a țesut destinului omenesc și prin faptul că omul trebuie să se decidă ce face cu Iisus, se explică de ce istoria omului e așa de zbuciumată și veșnicia lui așa de hărțuită și mușcată de șerpii îndoielilor și de scorpionii contrazicerilor.
Așa se explică de ce ”pentru Iisus oamenii s-au iubit și s-au urât; s-au măcelărit și s-au ajutat; au cunoscut extremitățile pasiunii și ale jerfei. De Dânsul a atârnat soarta științei, a frumosului și a rațiunii. El este forța interioară pe care veacurile n-au putut-o istovi” (Conchond).
”Amintirea Lui e vie pretutindeni. Pe zidurile bisericilor și în școli, pe vârful clopotnițelor și al munților, pe troițele drumurilor, la capătul paturilor și al mormintelor. Distrugeți frescele bisericilor, luați icoanele din altare și de prin case, viața lui Iisus umple muzeele și pinacotecile. Dați foc liturghierelor, ceasloavelor și cărților de rugăciuni*: Îi veți descoperi numele și cuvintele în toate cărțile cărturarilor. Chiar și cei ce-L blesteamă nu fac decât să mărturisească, fără voie, prezența Lui.”
Răsunetul tuturor oamenilor mari ai lumii a încetat odată cu zilele lor; și cine se mai gândește să moară pentru faima lor postumă? Dar după mii de ani, iată că numai în jurul lui Iisus își pun oamenii și astăzi problema pe viață și pe moarte ca în primele zile.
Numai Cineva, mai viu ca oamenii și care e cu adevărat un ideal nemincinos al omului, fiindcă ”El e același: ieri, azi și va fi în vecii vecilor”.
Și astăzi, ca și în ziua Nașterii Sale, unii Îl iubesc și alții Îl urăsc. Oamenii sunt antrenați, unii într-o patimă pentru patimile Lui și alții într-o patimă pentru misiunea Lui.
Unii sunt în Destinul lui Iisus, alții fără Destin și fără Sens.
Deci dacă întrebarea ”Cine este Iisus?” a crescut cu veacurile și cere fiecărei generații un răspuns decisiv, noi nu putem răspunde decât într-un glas cu Tatăl, într-o vestire cu Îngerii, într-o propăvăduire cu Apostolii, într-o mărturisire cu Mucenicii și cu toți Sfinții, și într-o afirmare cu toată creștinătatea a două milenii:
”Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii”. – Saltul permanent al fiecărui cosmos din îndoiala omenească în certitudine dumnezeiască.
Dacă cineva a ajuns la siguranța aceasta și o poate acoperi cu viața, în acela S-a născut Iisus, naștere care-i deschide zarea veșniciei încă fiind în veacul acesta.
Cu Iisus se naște și explicața omului și explicația lumii.
Pr. Arsenie Boca, Se umplu măsurile și se plinesc vremile, pag 53-56