Părintele Sofronie Saharov ne prezintă cu fermitate care este relația dintre Dumnezeu și om. Aceste lucruri se cade a fi amintite mereu oamenilor, și mai ales creștinilor – fie ei clerici sau mireni. „Dumnezeu nimic nu îi impune cu sila, nici măcar dragostea pentru El ca pentru un Tată” ; „lăsând pe om a se vădi în libertatea sa” ; „unde nu este libertate, acolo nu este nici Persoană; și dimpotrivă, unde nu este Persoană, acolo nici libertate.”
Acesta este felul prin care Dumnezeu își iubește fiii: Pentru libertatea duhovnicească!
„Întru slobozenia dată, cu carea Hristos pre noi au slobozit stați, și nu iarăși sub jugul robiei vă puneți” (Gal. 5:1).
Începutul vieții noastre în trupul cel din pământ luat (Fac. 2:7) ne dă experiența atârnării de puterile firii și, în general, de energiile cosmice de care sânt legate necesitatea și determinismul.
Numai prin Hristos cunoaștem Împărăția libertății Duhului lui Dumnezeu (cf. 2 Cor. 3:17), iar apoi și a duhului omului (cf. Io. 8:31 – 32).
Cel din urmă, duhul omului, ca fiind chip al Celui dintâi, pe o cale de netâlcuit, făcută de Dumnezeu, se naște oarecum în materia trupului nostru, însă după firea sa se află mai presus de materia cosmică.
Din întâlnirea cu Hristos, el crește în conștientizarea sa ipostatică până la acea coacere când încetează a mai atârna de legile firești ale pământului și începe a primi suflul Dumnezeieștii vecinicii.
Libertatea omului care a crezut în Dumnezeirea lui Iisus Hristos și care petrece în tărâmul cuvântului Său aparține planului altor dimensiuni: ea întru nimic nu este determinată din afară.
Un astfel de om – unul care se apropie de măsura vârstei plinirii lui Hristos (cf. Ef. 4:13) – chiar dacă este făptura a lui Dumnezeu, totuși Făcătorul se poartă cu el nu ca și cu a Sa „energie”, ci ca și cu un fapt de sine stător chiar față de El Însuși:
Dumnezeu nimic nu îi impune cu sila, nici măcar dragostea pentru El ca pentru un Tată.
El Se descoperă omului „precum este”, lăsând pe om a se vădi în libertatea sa.
Astfel Biserica leapădă determinismul, chiar cel Dumnezeiesc, adică „Orighenist”: cum că bunătatea lui Dumnezeu ar afla căi, fără a desfiiința principul libertății, ca să mântuiască pe toți și toate.
Această libertate a cărei experiență se dă omului – creștinului – ține de principiul personal în om.
Acestea două – Persoana și Libertatea – sânt unite în chip nedespărțit – unde nu este libertate, acolo nu este nici Persoană; și dimpotrivă, unde nu este Persoană, acolo nici libertate.
Acest chip al fințării vecinice este propriu exclusiv Persoanei, și nicidecum individului (cf. 1 Cor. 15:47-50).
Vom vedea pe Dumnezeu precum este – Arhim. Sofronie – Editura Sofia București – 2005