În scara treptelor sporirii unui suflet nevoitor, după eliberarea lui de patimi şi ieşirea sa în iluminarea dumnezeiască, se află discernământul şi perspicacitatea, care sunt cele mai comune harisme ale omului obişnuit.

Afară de harisma mai presus de fire a perspicacităţii există şi perspicacitatea firească, pe care o au cei inteligenţi, după o experienţă deosebită câştigată în nevoinţe îndelungate împotriva patimilor şi diavolilor.

Având o astfel de experienţă, mulţi Bătrâni pot să vadă de mai înainte şi să descrie fapte şi situaţii ale prezentului sau ale viitorului oamenilor chiar de la prima întâlnire cu ei. Prima vedere, povestirea amănunţită, descrierea faptelor – asemănătoare cu cele ale experienţei lor de mai înainte – îi face să puncteze în chip exact situaţiile predominante sau care se aşteaptă. Până aici sunt puterile fireşti ale perspicacităţii, care se poate numi şi discernământ.

Cu mult mai înalt însă este discernământul duhovnicesc, care este un dar exclusiv al harului, fiind rodul ascultării amănunţite şi a conştiinţei desăvârşite în Hristos. Duhovniceasca perspicacitate, care porneşte de la intuiţie şi urcă treptat la perspicacitate, la mai înainte vedere şi proorocie, este rodul şi rezultatul Prea Sfântului Duh.

Aceste harisme se dau treptat lucrătorilor viei înţelegătoare, celor ce se silesc pentru Împărăţia cerurilor, care se ia cu sila, care o şi răpesc pe aceasta, dobândind însă şi harismele ce duc către dânsa, după cuvântul Domnului: „Împărăţia cerurilor se ia cu sila şi cei ce se silesc o răpesc pe ea”. […]

Perspicacitatea duhovnicească este dumnezeiască având toate manifestările blândeţii, păcii, netulburării şi dragostei, pentru că mai degrabă dragostea este toată puterea ei şi în mare parte hărăzeşte celor ce o au o predispoziţie iubitoare faţă de aproapele.

Cel ce are această harismă a perspicacităţii, dintr-o simţire adâncă faţă de aproapele, împreună pătimeşte cu cel ce suferă, sau se veseleşte cu cel sporit şi cu bucurie comunică cu el cu multă smerenie, mâhnindu-se pentru sine că s-a făcut cunoscut celorlalţi, deoarece doreşte cu înflăcărare tăcerea şi nearătarea.

Iosif Monahul, Bătrânul Iosif Sihastrul Nevoinţe – Experienţe – Învăţături, Schitul Lacu, 2001, pp. 138-139

Leave a reply

required