Răbdarea necazurilor devine o scară către cer, o expresie a nevoinţei noastre ascetice; iar călăuza permanentă a vieţii creştine (ascetice şi mistice) este rugăciunea. Prin rugăciune omul se uneşte tainic (iubitor şi înţelegător) cu Dumnezeu, se descoperă pe sine smerit, având nădejdea doar în Dumnezeu (şi nu în puterile lumeşti limitate).

Prin rugăciune omul se pregăteşte pentru întâlnirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine, şi tot prin rugăciune o şi întreţine. Rugăciunea şi răbdarea necazurilor sunt cea mai la îndemână cale de apropiere de Dumnezeu.

Însă rugăciunea în comun a dreptmăritorilor creştini este mai bineplăcută Domnului, căci ea este sămânţa şi rodul iubirii dintre oameni. Rugăciunea comunitară este condusă de un trimis al lui Dumnezeu, de un om sfinţit de El, ca să stimuleze iubirea între oameni şi cea dintre oameni şi Dumnezeu. Preotul are şi această harismă şi misiune în Biserică. De aceea, prin prezenţa şi prin lucrarea sa, preotul este un organ al harului divin.

Ieromonah Adrian Făgeţeanu, Ieromonah Mihail Stanciu, De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale? Un răspuns ortodox, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, p. 74

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.