„Osândirea de sine este întotdeauna însoțită de smerenie”. Această osândire de sine este o povară duhovnicească care, odată intrată în suflet, „va zdrobi și strivi și stoarce din el vinul cel mântuitor care bucură inima omului, cu alte cuvinte, omul cel lăuntric. Un astfel de vin este și smerenia. Osândirea de sine, însoțită de mâhnirea care îi este specifică, este distrugătoare a patimilor și umple sufletul de cea mai binecuvântată bucurie” (Sf. Grigorie Palama, Epistola către Xenia). Spune Sfântul Ioan Scărarul: „De aceea suntem datori a ne osândi și dojeni necontenit, pentru că prin defăimarea cea de bunăvoie să ne putem curăți de păcatele cele făcute fără de voie”.

Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 53

Leave a reply

required