Boala cancerului este una divină

Spuneți-ne ceva despre moartea subită.

Înțelegerea fenomenului de moarte subită depinde de punctul de vedere al fiecăruia. Pentru secularizați, moartea subită este bună și de dorit căci vor fi scutiți de suferinţă și nu vor fi chinuiți de boli la bătrânețe.

Pentru creștinii credincioși însă, moartea subită nu este privită cu ochi buni pentru că aceştia nu mai au ocazia să își pregătească întâlnirea cu Hristos. Când ne întâlnim cu un om important ne pregătim corespunzător. La fel ar trebui să respectăm și întâlnirea noastră cu Hristos.

Pregătirea prin repetiție este esențială. De aceea regretatul părinte Paisie obișnuia să spună că boala cancerului este una divină căci a umplut Raiul de sfinți, adică o boală lungă pregătește oamenii prin rugăciune și pocăință. Sf. Maxim Mărturisitorul spunea că durerea vindecă plăcerea.

În orice caz, nimic nu este mai sigur decât moartea. O întâlnim peste tot în jurul nostru, totul moare, toate ființele, prietenii, rudele. Ceea ce nu cunoaștem însă este ceasul morții, când va veni moartea. Ar putea veni în somn, când ne plimbăm, când călătorim, când lucrăm, când ne destindem, etc. De aceea trebuie să ne rugăm Domnului zilnic, așa cum o face Biserica: „Cealaltă vreme a vieții noastre în pace și întru pocăință a o săvârși, la Domnul să cerem“şi „Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos să cerem“.

Din învăţăturile Părinţilor bisericeşti aflăm că unul din cele mai mari daruri pe care un om îl poate avea este „gândul la moarte“. Când acesta este păstrat cu voia lui Dumnezeu nu îl duce pe om la disperare, la deznădejde, sau la teamă psihologică ci dimpotrivă, îl inspiră, îl îndeamnă spre rugăciune, îi oferă creativitate chiar şi în treburile pământeşti, întrucât el încearcă să îşi îndeplinească îndatoririle şi să se pregătească îndeajuns. Când trăim fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, atunci până şi moartea subită ne găseşte pregătiţi.

Care este expresia corectă: „ceasul morţii“ sau „clipa morţii“?

Depinde cum interpretăm cele două cuvinte „ceas“ şi „clipa“. În vorbirea curentă de obicei folosim „ceas“ cu sensul de moment. Dar înţeleg că întrebarea dvs. este dacă moartea este un proces sau mai degrabă un moment.

Ce pot spune este că există într-adevăr un proces al morţii, adică, bolile îndelungate slăbesc organismul omului şi îl duc în cele din urmă la moarte, însă separarea sufletului de trup are loc prin voia Domnului la un anumit moment.

Acest moment este unul important, pentru că atunci se schimbă modul de existența și nu putem ști cum va fi mai departe. Cunoaștem stadiul în care sufletul este atașat de trup și al cărui mod de comunicare cu mediul este pe calea simțurilor. Nu avem o experiență anterioară a ceea ce se va întâmpla și cum va fi. Acum vedem lumea creată de Dumnezeu, oameni, prieteni, frumusețea pământului și nu îngeri și demoni. Atunci însă, sufletul nu va mai vedea cu ajutorul simțurilor trupești ci va vedea ce acum nu poate. De aceea sfinții vor să fie conștienți și să se roage pe durata procesului morții, pentru a părăsi  această lume în rugăciune și să aibă puterea și harul Domnului mereu cu ei.

Astăzi însă acest privilegiu de a ne putea ruga pe durata acestor ceasuri, de a ne împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos  şi de a ne umple de slava Domnului atunci când sufletul părăsește trupul este înlăturat de așa numitul echipament de reanimare de la terapie intensivă. Din punct de vedere creștinesc pentru ceasul și momentul morții este nevoie de o pregătire prealabilă, adică de mărturisirea păcatelor, de Sfânta Împărtășanie, de Sfântul Maslu, de rugăciunile noastre și ale rudelor. Cu toate acestea, în unitățile de terapie intensivă, o astfel de slujire eclezial-pastorală este imposibilă. Astfel, din cauza medicamentelor și a tehnicilor moderne existente, în ziua de astăzi din ce în ce mai mulți oameni se sting fără a ști ce se întâmplă în acel ceas sau în acea clipă. Aceasta este o problemă importantă. Metodele medicale moderne pun în discuție următoarea dilemă: „Se prelungeşte viaţa sau se împiedică procesul morţii?“. Prin tot ceea ce ne oferă știința medicală întrebarea care se pune este următoarea: viaţa ne este prelungită pentru a ne căi şi pentru a o dedica Domnului sau de fapt procesul morţii este oprit, ceea cauzează durere fizică şi existenţială?

În orice caz, este o mare binecuvântare pentru cineva să poată muri înconjurat de rudele ce se roagă pentru el și mai ales să poată muri în comuniune cu Biserica, primind Sfânta Împărtășanie, rugându-se, primind binecuvântarea părintelui duhovnicesc și bucurându-se de slava Domnului și rugăciunile sfinților. Dorința noastră cea mai mare ar trebui să fie o moarte ca cea reprezentată în icoana Adormirii Maicii Domnului, cu ea în mijloc, înconjurată de dragostea lui Hristos, de Apostoli și de Ierarhi.

Gândul că putem trăi veşnic pe pământ e o boală spirituală

Unii oameni au parte de o moarte pe neașteptate. Este adevărat că Dumnezeu ia pe cineva atunci când are șanse mari de mântuire?

Noi, creștinii, credem că ne-am născut din iubirea lui Dumnezeu și că El ne îndrumă viața, El ne dă viață și o ia atunci când consideră a fi momentul potrivit. De asemenea știm că Dumnezeu iubește creația Sa, îl iubește pe om și vrea ca acesta să se mântuiască. De aceea, nu există îndoială că Dumnezeu permite ca moartea fiecărui om să se petreacă la momentul cel mai potrivit.

Desigur, iubirea lui Dumnezeu nu anulează libertatea omului. Omul are capacitatea de a alege și de a face fapte bune sau rele, de a se împărtăși din iubirea lui Dumnezeu sau de a o respinge.

Pentru că spuneați că unii oameni mor pe neașteptate, aș dori să vă reamintesc de faptul că ar trebui să conștientizăm tot timpul că vom muri, nu trebuie să avem impresia că vom trăi veșnic pe pământ, pentru că aceasta este o boală spirituală. Între viață și moarte există o alternanță, asemănătoare cu cea dintre noapte și zi. Biologia moleculară modernă subliniază faptul că moartea este fără îndoială legată de viață, întrucât printre genele umane există și gene ale îmbătrânirii, localizate în mitocondrii. Deci, încă de la naștere, moartea este prezentă în ADN și o vedem prezentă în corpul nostru prin moartea celulelor și  în general prin îmbătrânire, prin apariția ridurilor, a bolilor, prin tot ceea ce din punct de vedere teologic numim mortalitatea și coruptibilitatea omului. Nu trebuie să ne comportăm precum struții, să băgăm capul în nisip și să ne prefacem că nu vedem aceste semne.

În acest proces ar trebui să știm că Dumnezeu nu ne-a creat ca să murim, moartea este consecința păcatului săvârșit de Adam și Eva, El ne iubește și are grijă de noi. Este părintele nostru iubitor. Nu este corect ca pe de o parte să spunem „Rugăciunea Domnească“, bine cunoscutul „Tatăl Nostru“ şi să-L numim „Tată“ iar pe de altă parte să trăim ca nişte orfani.

Credinţa ortodoxă acordă o mare importanţă pocăinţei. Mulțumim Doamne că ne-ai oferit pocăinţă. Poate aceasta în ceasul morții să fie atât de mare încât un om să se poată salva deși  sufletul său este împovărat de păcate mari?

Tradiția Ortodoxă spune că păcatul nu este moral, ci mai degrabă ceva ontologic, și anume abaterea de la viață conform naturii către cea contra ei. Astfel, căința este reîntoarcerea omului de la calea greșită la însăși natura vieții. Din cauza păcatului, omul și-a pierdut comuniunea cu Dumnezeu, cu aproapele său și cu întreaga creație. Prin pocăință el dobândește din nou această comuniune. Astfel, aceasta este asociată cu un proces ce eliberează omul de tot ceea ce îl înrobește. Părinții bisericii au descris acest progres în trei cuvinte: purificare, iluminare, îndumnezeire, adică o adevărată terapie.  Aceasta are loc pe parcursul întregii vieţi. Prin urmare, mântuirea este legată de terapia sufletului. Medicul ne studiază corpul, pune un diagnostic şi ne recomandă o metodă de vindecare. Acelaşi lucru este valabil şi pentru boala sufletului.

Mărturisirea păcatelor în ceasul morţii îi deschide omului calea spre mântuire. Dacă nu a apucat să-și curețe sufletul, Biserica prin rugăciunile sale îl ajută să se mântuiască, ținând cont de faptul că perfecțiunea este infinită, este o stare dinamică și nu statică.

Pe parcursul vieții trebuie să avem „duhul pocăinței“. Ar trebui să avem în vedere cum am fost creați de către Dumnezeu și cum am ajuns din cauza păcatelor. Citind cu atenție cartea Facerii, ascultând învățăturile Bisericii și ale Părinților bisericești și văzând cum trăiau Adam și Eva și ce au devenit după ce au păcătuit, atunci pocăința se va naște în sufletul nostru.

Deci, cineva care a avut „duh“ de pocăință pe parcursul vieții îl simte și în ceasul morții și chiar într-o mare măsură. Pe de altă parte dacă pe durata vieții nu s-a căit, e greu de crezut că o va face în ultimul moment.

Duhovnicul meu, Mitropolitul Kallinikos de Edessa, a trăit cu aducerea aminte de moarte. Atunci când medicii i-au spus că are o tumoare pe creier, s-a mărturisit imediat, și-a scris testamentul și s-a rugat cu credință de Dumnezeu, spunând: „Poate că Dumnezeu mi-a spus gata. Nu mai am nevoie de tine“. A continuat să se roage spunând „facă-se voia Ta“. Și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu, având parte de un sfârșit liniștit, asemeni întregii sale vieți.

Prin urmare, chiar dacă oricine are în suflet o scânteie de iubire pentru Dumnezeu se poate căi în ceasul morții, ar fi mai bine să ne căim pentru păcatele noastre atunci când suntem încă sănătoși, când ne putem curăța sufletul, adică să trecem de le iubirea de sine la iubirea de Dumnezeu și de oameni, să transformăm iubirea egoistă într-o iubire altruistă.

Traducerea şi adaptarea: Lucian Filip; sursa: johnsanidopoulos.com

Leave a reply

required