Lupta cu sine, cu propria păcătoşenie, este cea mai grea luptă de pe pământ. Dacă nu ducem această luptă sau o ducem fără vlagă şi credinţă, poticnindu-ne la tot pasul, păcatele noastre ne vor însoţi în viaţa de după moarte, de dincolo de mormânt – şi acolo vor fi supuse îndată aşa-numitei judecăţi particulare, prin care trece orice răposat.

Ce înseamnă această judecată particulară? Înseamnă că sufletul, ieşind din trup şi recunoscând că ţine de lumea duhovnicească, după ce ajunge în această lume luminoasă simte puternic faptul că nu e potrivit cu ea, simte întunericul şi apăsarea păcatului, împiedicarea şi orbirea sa duhovnicească, ceea ce îi pricinuieşte grele suferinţe şi mustrări de conştiinţă ca urmare a vieţii netrăite cum se cuvine.

Trăind pe pământ în trup, sufletul păcătosului priveşte trupeşte şi sufleteşte, nu duhovniceşte, şi tot ce îl înconjură, chiar şi pe sine însuşi – iar înţelegerea duhovnicească a propriei fiinţe şi a vieţii sale păcătoase îi e închisă, nu este trează, şi se descoperă abia după ieşirea din trup. Atunci, în lumina veşniciei, începe să se desfăşoare tot zapisul faptelor săvârşite, iar ele încep să mustre, să certe şi să ardă sufletul, arătând întregii lumi duhovniceşti toată urâţimea, toată sărăcia, toată nelegiuirea vieţii pământeşti a păcătosului.

Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare. Predici la Triod, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 33

Leave a reply

required