Aş dori să vă dau un exemplu a ceea ce înseamnă nu numai a mijloci pentru cineva, ci şi a ne afla acolo unde ne este locul. Este povestea unei tinere femei despre care nu ştim decât că se numea Natalia; ea mi-a fost relatată de cei care au fost implicaţi direct în circumstanţele date.

În anul 1919, în perioada în care Războiul Civil lovise Rusia ca un uragan, când oraşele noastre cădeau unul după altul în mâinile armatei sovietice comuniste, o tânără mamă al cărei soţ era ofiţer în Armata Albă se afla, ca într-o capcană, împreună cu cei doi copiii ai lor într-un oraş ocupat de Armata Roşie.

Pentru a-şi salva viaţa şi pe cea a copiilor ei, se ascunseseră toţi trei într-o mică baracă la periferia oraşului. Dorinţa ei era să aştepte acolo până când primele lupte ar fi încetat, iar după aceea să încerce să fugă.

În cea de-a doua zi, spre seară, a bătut cineva la uşă. Înfricoşată, tânăra mamă a deschis uşa. Era o femeie de aceeaşi vârstă cu ea, care i-a spus: „Trebuie să fugi de îndată de aici, pentru că cineva te-a trădat, se ştie unde te ascunzi şi vor veni soldaţii la noapte să te împuşte.” Uitându-se la cei doi copii ai săi, tânăra mamă a zis: „Dar cum să fugim de aici? Am fi recunoscuţi imediat, şi copiii nu pot merge prea mult pe jos.” Interlocutoarea ei, care până atunci fusese doar o vecină care locuia în apropiere, s-a transformat în acea măreaţă făptură denumită „aproapele” nostru în Sfânta Scriptură. Ridicându-se la înălţimea Evangheliei dumnezeieşti, a veştii celei bune despre bunătatea şi demnitatea umană, ea i-a spus: „Nu te vor mai căuta pentru că voi rămâne eu aici în locul tău.”

Cealaltă femeie a ripostat: „Dar te vor omorî pe tine!” „Aşa este”, răspunse Natalia, dar eu nici nu am copii. Gata, acum plecaţi de aici!” Şi tânăra mamă şi-a luat copiii şi a ieşit pe uşă.

Nu este deloc uşor să încercăm să ne imaginăm ce s-a întâmplat în inima şi în mintea tinerei în orele de dinaintea morţii ei; aş spune că este chiar un sacrilegiu. Ceea ce putem face este să aflăm din Sfânta Scriptură ce li s-a întâmplat celor care au fost modelul, arhetipul acestei sfinte şi nobile femei.

Acum aproape 2000 de ani, un tânăr de vârsta Nataliei Îşi aştepta şi El moartea. Numele lui era Iisus. Se afla într-o grădină învăluit de întunericul nopţii care tocmai se lăsa. Sufletul Lui nu concepea ca viaţa Lui să se sfârşească. Era tânăr şi sănătos. Nu făcuse nici un rău. Aştepta să moară în locul altora. Aştepta în întunericul nopţii şi moartea se apropia de El. Moartea venea să ucidă viaţa cea veşnică. De trei ori a apelat la ucenicii Lui în nădejdea de a auzi un cuvânt de îmbărbătare, de prietenie, nu pentru a fi cruţat, nu pentru a fi salvat de la o moarte iminentă, ci pentru a simţi prezenţa, compasiunea, dragostea şi înfiorarea unui suflet care să vibreze alături de sufletul Lui. Ucenicii dormeau duşi şi El n-a primit nici un sprijin de la nimeni.

În noaptea ce o învăluia, pradă întunericului care o împresura, nici Natalia nu avea pe nimeni lângă ea căruia să-i poată cere sprijin. Era singură, faţă în faţă cu moartea unei alte femei pe care urma să o sufere ea, moarte pe care o preluase soarta ei. Ar fi putut să plece de acolo. Din momentul în care ar fi păşit afară din Baracă ar fi fost din nou Natalia, în loc să fie tânăra mamă căreia i se substituise.

Cu 2000 de ani în urmă, în noaptea aceea când Iisus a fost trădat şi predat ucigaşilor Lui, cel mai puternic şi mai îndrăzneţ dintre ucenicii Lui (Petru) a fost înfruntat şi pus în dificultate de trei ori: de două ori de o tânără slujnică într-o curte, şi o dată de un grup de gură-cască. N-a fost întrebat: „Tu eşti Iisus?”, ci i s-a spus: „Tu erai cu El!”, iar Petru a negat de trei ori după care a ieşit din curte. Unde s-a dus? Într-un loc unde urma să fie în siguranţă. Când a întors capul a dat cu ochii de Iisus, Care îl privea drept în ochi. Şi-a amintit de spusele Lui şi a izbucnit în plâns. Dar a plecat din acel loc, ceea ce Natalia n-a făcut. Ea a rămas acolo, singură, înăuntru, în baracă.

De câte ori nu s-o fi gândit Natalia: „O fi vreo speranţă ca sacrificiul meu să fie cel puţin de folos?” Tot cu 2000 de ani în urmă, un alt bărbat îşi aştepta moartea: Ioan Botezătorul. Înainte de a muri, atunci când a aflat că sfârşitul este inevitabil, a trimis pe doi dintre ucenicii săi la Hristos ca să-l întrebe: „Tu eşti Cel pe care-L aşteptăm sau aşteptăm pe altul?” Aceasta înseamnă: „Dacă Tu eşti Acela, atunci viaţa mea de asceză, singurătatea mea, propovăduirea mea, întemniţarea şi moartea mea, întreaga tragedie şi suferinţă a vieţii mele – toate acestea au un sens. Dacă nu eşti Tu Acela, înseamnă că Dumnezeu şi oamenii m-au trădat, dar nu numai El, ci şi propria mea intuiţie şi Dumnezeul cel Viu. Eşti Tu Acela?”

Hristos Domnul nu i-a dat un răspuns direct. Drept răspuns, a folosit cuvintele Sfântului Prooroc Isaia: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, […] şi săracilor li se binevesteşte.” Săracii vestesc vestea cea bună despre Dumnezeu şi despre oameni. Smerenia lui Ioan Botezătorul şi măreţia lui Hristos Iisus – faţă în faţă.

Probabil Natalia şi-a pus aceeaşi întrebare: Oare urma să moară degeaba? N-a primit nici un răspuns, bineînţeles. Orele au trecut, frigul s-a înteţit spre dimineaţă, şi, odată cu el s-a apropiat şi ceasul morţii ei. Deodată uşa s-a deschis cu brutalitate. Soldaţii nici nu s-au mai obosit să o târască afară din baracă. Au împuşcat-o pe loc, acolo, înăuntrul barăcii.

Acesta este răspunsul pe care îl dau creştinii în faţa tragediei istoriei. Locul unde trebuie să ne aflăm este răspunsul. Natalia s-a aflat acolo unde se aflase Hristos, acolo unde se află El şi acum, ridicat la ceruri cu mâinile străpunse de cuie şi coasta străpunsă de suliţă. El se află chiar în inima istoriei omenirii, în inima durerilor omeneşti, a suferinţei şi a tragediei umanităţii. Stă acolo ca o stâncă, ferm, El, Cel care a îndurat tot ce era de îndurat, toate chinurile omeneşti, toată agonia trupească şi sufletească şi ne spune nouă, creştinilor: „Aici trebuie să vă aflaţi şi voi, nu în tărâmul de vis al unei credinţe care să vă dea iluzia că  sunteţi deja în Rai, când voi nici nu ştiţi ce înseamnă a fi pe pământ. Nu în altă parte să fiţi, ci aici, în inima suferinţelor şi a tragediilor omeneşti – cu o credinţă neclinitită, cu certitudinea că Acela pe care-L aştepta Iov a venit.”

„Dumnezeu şi omul” – Mitropolitul Antonie de Suroj

Leave a reply

required