În secolul al XVIII-lea, după moartea pustnicului Damaschin, Sfântul Haralambie s-a nevoit în partea de nord a Schitului Sfânta Ana, într-o chilie părăsită. Acolo, el s-a dovedit un curajos atlet al lui Hristos, un atent ucenic al aducerii aminte de moarte.

În fiecare zi, după Vecernie şi după Rugăciunile de seară, el se întindea într-un sicriu, punându-şi capul pe o piatră. Îşi încrucişa mâinile ca o persoană decedată şi, vorbind cu sine însuşi, spunea:

«Bătrânul Haralambie s-a dus. A murit, nu ne va mai tulbura cu sporovăiala sa – acestea sunt cele ce vor spune ceilalţi părinţi. Dumnezeu să-i ierte sufletul! Iar tu, sărmane suflet, ce ai de gând să faci acum?

Cum te vei prezenta în faţa scaunului de judecată a lui Hristos? Dacă un om drept de-abia se mântuieşte, cum să se mântuiască un ticălos păcătos ca mine?».

Aceste lucruri şi multe altele spunea în fiecare zi, plângând neîncetat şi priveghind noaptea întreagă, murmurând. Astfel şi-a îndreptat grija întregii sale fiinţe, cu puterea sufletului său, ca să preamărească şi să-L laude pe Dumnezeu.

***

Nevoitorul bătrân Filaret Karulitul, când s-a apropiat de sfârşitul vieţii sale, l-a chemat pe vecinul său cu care se nevoia, Gavriil, să vină să-i aducă un târnăcop şi o lopată.

– Frate, vino, sfârşitul meu e aproape. Trebuie să mă pregătesc de călătorie. Din dragoste, hai un pic mai departe de chilia mea.
S-a ridicat cu greutate. Când au ajuns între nişte stânci unde au găsit puţin pământ, părintele Filaret s-a întins jos.
– Aici e locul unde va fi mormântul meu. Măsoară şi sapă, ca să fie pregătit.
Părintele Gavriil a însemnat măsurile pe pământ şi a început să sape. O săptămână mai târziu, părintele Filaret, prietenul pustiei şi al virtuţii, a plecat din viaţa aceasta vremelnică.

***

Monahul dionisiatan Hrisostom a scris pe măsuţa din chilia sa:
Puţin şi voi muri. Ce se cuvine să fac?
1. Să-l chem pe egumen să mă spovedească?
2. Trebuie să cer iertare de la cineva?
3. Şi după aceasta? După aceasta trebuie să mă încredinţez milei lui Dumnezeu.

***

Era un călugăr rus numit Timotei. El a murit în 1848. În întreaga sa viaţă a fost un rugător neîncetat. Pentru că nu avea chilia sa, biserica i-a devenit chilie. Zilnic făcea 300 de metanii şi 1200 de închinăciuni. În timpul zilei citea din Epistole [ale Noului Testament] şi Evanghelii, din Acatiste şi Filocalie. Patrusprezece ani a tăcut fără să spună cuiva un cuvânt. El întrerupea tăcerea numai pentru ascultare.

File din Patericul athonit

CAPITOLUL XXIX – Despre aducerea aminte de moarte

Leave a reply

required