L-am întrebat pe părintele Adrian:

– Vreți să mergeți la Ierusalim? Dar la Sfântul Munte? La Lavra Pecerska?
– Nu. Aș vrea să am aici bucuria și viața lui Hristos, împlinind poruncile Lui aici, și atunci am în mine și Ierusalimul și Sfântul Munte… Iar în Sfânta Liturghie trăim ca și la Ierusalim, ca și la Sfântul Munte, aceeași viață a lui Hristos…

*

Mai spune părintele Adrian:
– Fără smerenie și dragoste, nici în pușcărie nu poți agonisi harul Duhului Sfânt. Pe mucenici i-a întărit Dumnezeu pentru că erau în stare de pocăință și nu ei, ci harul lui Dumnezeu i-a făcut să-L mărturisească pe Hristos cu certitudinile mari și neclintite ale Duhului. Iar numai celor smeriți le dă Dumnezeu harul Lui. Pe lăudăroși îi mișcă diavolul și firea lor bolnavă… De aia mai ezită, mai cad… tot din pronia lui Dumnezeu, ca să-i corecteze la timp, aici în viața asta.

*

Părintele Adrian l-a iubit și-l iubește mult și se roagă pentru Părintele Daniil Sandu Tudor. Ba încă l-a urmat și la Govora, apoi la Rarău, și mereu securiștii i-au despărțit, ba arestându-l pe unul, ba pe celălalt, ba pe amândoi. Ultima întâlnire a lor a fost cu 2-3 zile înainte de moartea părintelui Daniil, la Aiud, la spălător. Deși nu mai știau unul de altul, fiind în corpuri diferite ale pușcăriei și fiind aduși la spălător la ore diferite (câte un dormitor întreg, cam 30-40 de oameni, 20 de minute), totuși, a îngăduit Dumnezeu ca cele două convoaie să treacă unul pe lângă altul. Toți dintr-un dormitor se uitau cu uimire, cu bucurie, cu așteptarea împlinită a revederii, către cei din celălalt dormitor. Atunci, entuziasmat părintele Adrian a exclamat ”Părinte Daniile!”, iar părintele Daniil l-a îmbrățișat cu putere (deși era mult slăbit) și cu bucurie pe părintele Adrian (că doar era ucenicul lui) și i-a zis: ”Nu ne lăsăm. Dumnezeu este cu noi.” Peste câteva zile părintele Daniil, chinuit fizic prin bătăi, dar mai ales psihic prin amenințări și minciuni (că alții l-au turnat deja), a trecut din lumea aceasta în viața cea fără de durere și fără întristare…

– ”Mare a fost părintele Daniil! Un om curajos, profund, plin de înțelepciune și de erudiție, cum n-am mai întâlnit. Nu răbda, însă, să fie contrazis de cineva, mai ales când știa că are dreptate și că ceea ce zicea acela era superficial, neadevărat, hulitor sau pe lângă subiect, și ăsta era defectul lui. Nu putea să tacă, ci se înfierbânta imediat pentru Adevăr. Chiar și pe anchetatori încerca să-i convingă logic că Dumnezeu există și că ei, comuniștii, sunt ilogici când spun că Dumnezeu nu există, dar ei luptă împotriva a ceva ce nu există.”

*

– În pușcărie, cel mai mult m-a impresionat un țăran, om simplu și credincios, răbdător ca nimeni altul la bătăile și ocările gardienilor… Pe el îl cheamă Ilie, pe soție Păuna și aveau un copil Teodor. Dumnezeu să-i ierte și să-i ajute dacă mai trăiesc. Acest Ilie, deși era bătut crunt, înjurat de tot ce e sfânt, nu comenta nimic, nu se văita, nici un ”au” nu scoteau de la el, darămite vreun nume al vreunui camarad… Și ăia se înverșunau mai tare. Nu am văzut pe nimeni mai dârz și mai demn ca el. Mulți intelectuali au cedat de frică, unii chiar înainte de bătăi, s-au compromis cu comuniștii, dar el ne-a dat o lecție tuturor…

*

– Odată, eu am trecut prin altă experiență în pușcărie. Abia fusesem băgat în sala de anchetă, că milițianul s-a și repezit la mine cu și lovindu-mă cu pumnii și picioarele, încât, în acea stupoare și durere ce m-a cuprins, căzut fiind la pământ, am început să râd. Acela mă lovea și urla ca un îndrăcit, iar eu râdeam și mai tare, și mai înfundat, ferindu-mi fața de loviturile lui.
– De mine râzi, mă, banditule? … Și dă-i cu înjurăturile … Ce-ai, mă, de râzi, nu sunt și eu om?
– Păi cum să fii om, când nici nu mă cunoști și mă bați, – a zis părintele printre loviturile și ocările celuia…

*

L-am întrebat pe părintele Adrian:
– Care dintre părinții întâlniți în viață sau în mănăstiri v-au impresionat cel mai mult?
– Mai mulți. Mai întâi părinții Gherasim de la Sitaru și Macarie de la Pasărea. Amândoi erau smeriți, foarte smeriți și rugători, pe primul l-am cunoscut în studenție, era șef de promoție la teologie în Cernăuți. Era un om cuminte și cu minte de pe atunci, credincios și patriot, foarte înțelept și smerit. Apoi, l-a ajutat foarte mult pe părintele Damian la Sitaru, încât amândoi au rectitorit mănăstirea. Și nu a primit să fie hirotonit, a rămas simplu monah până la sfârșitul vieții. Iar atunci, părintele Gherasim s-a odihnit, chiar așa, după ce a fost și s-a închinat la moaștele Sfântului Calinic la Cernica, în ziua praznicului Învierii și a Sfântului Calinic (11 aprilie 2003). Iar cu părintele Macarie, pe când eram la Căldărușani, el casier, eu secretar, slujeam împreună zilnic Sfânta Liturghie, iar ca să pomenim amândoi și să nu ne certăm, am hotărât ca să facem alternativ proscomidia, că acolo este cea mai mare rugăciune de pe pământ. Iar părintele Sofian a fost cel mai răbdător și constant om, smerit, cumpătat, cu darurile cuvântului, al cântării, al picturii și al rugăciunii. Nicăieri nu am văzut atâtea pomelnice ca la Antim, pentru că părintele Sofian ne era model și ne îndemna mereu să pomenim cu sârguință și atenție toate numele, că ”fiecare nume e un suflet nemuritor”. Adesea pomenea cu voce tare pomelnice în Postul Mare, la parastasul zilnic, până spre ora 1 după amiaza. Iar la spovedanie nu respingea pe nimeni, nici nu speria pe cineva, ci îl corecta cu blândețe, cum eu nu prea făceam… Mitropolitul Tit Simedrea m-a îndemnat și m-a tuns în monahism și era și el un om rugător și erudit. Părintele Ștefan Slevoacă, bun predicator, mi-a fost coleg în liceu, ca și părintele Paisie Prelipceanu, starețul meu de la Putna, apoi părintele Paulin Lecca, care-i știa opera lui Dostoievski mai bine ca nimeni altul în țară, și cu care mergeam ca oile după cioban, urmându-l pe părintele Daniil Sandu Tudor. Iar părintele Stăniloae strălucea și prin cultura sa vastă, patristică, dar și prin precizia matematică și totodată prin căldura vorbirii…

*

Trebuie să menționăm că în arhivele CNSAS (după cum ne-a spus un prieten care le-a cercetat), în dosarele de urmărire informativă a părinților Daniil și Adrian, care erau considerați ”elemente dușmănoase și periculoase la adresa clasei muncitoare, care promovează misticismul”, există ordinele de amplasare a tehnicii operative (microfoane, emițătoare) și transcriptul unor dialoguri pe care părinții le-au ținut în chiliile lor cu diverse persoane. Receptoarele erau amplasate în posturile de poliție sau în case mai apropiate, unde erau ”ascultătorii”. Părinții Daniil și Adrian erau considerați cei mai ”fioroși” dintre toți membrii Rugului Aprins și numai la ei și la părintele Dumitru Stăniloae au fost plasate urechi electronice… Au fost urmăriți ani de zile continuu, uneori erau ”filați” zile în șir, minut cu minut (după cum sunt notițele din fișele de supraveghere), de informatori care se schimbau și-și pasau ”obiectivul” ”pe ochi buni” (apoi și ”pe mâini bune”) unul-altuia. Astfel, aflăm din mărturiile lor, că părintele Daniil voia să facă o academie duhovnicească, mai întâi la Govora, apoi la Rarău, adică să adune într-un schit izolat 12 călugări și îmbunătățiți și erudiți care să traducă operele Sfinților Părinți (prin anii 1953-1957). De fiecare dată, pe când se închega o mică obște, părintele Daniil era arestat… Apoi, deși au fost ba speriați (prin bătăi) sau amenințați, ba lingușiți, părinții nu au cedat ispitei ”colaborării cu Securitatea”, încât funcționarii demoniaci își manifestau neputința și nereușita aducerii la ordin a celor doi părinți…

Material publicat pe blogul părintelui Mihail Stanciu, http://blog.patermihail.ro/

Leave a reply

required