Această patimă se dezvoltă în om înaintea patimii iubirii trupeşti, când omul este încă destul de tânăr.

Există două feluri de dragoste de sine. Una este slava deşartă, care se leagă de înfrumuseţarea trupului şi dorinţa de a avea haine scumpe, iar cealaltă îi afectează pe cei cunoscuţi pentru virtuţile lor şi ea este însoţită de ipocrizie şi de îngâmfare.

Această patimă se poate vindeca prin dragostea pentru slava cerească, prin sentimentul propriei nevrednicii şi prin îndelunga răbdare a dispreţului celorlalţi, punând slava lui Dumnezeu mai presus de propria slăvire.

Dacă există cumva vreo virtute, aceea trebuie atribuită lui Dumnezeu, iar atenţia trebuie îndreptată către El. Un mare ajutor în vindecarea acestei patimi îl are “retragerea din lume şi trăirea unei vieţi de rugăciune“, închiderea în propria chilie. Ca atare, se poate evita îngâmfarea când vezi dezgustul pe care-l aduce cu sine această patimă.

O altă patimă legată de iubirea de sine este dorinţa de a câştiga stima celorlalţi. Această patimă “este cea mai subtilă dintre toate“. Şi întrucât e cea mai subtilă, trebuie cu orice preţ să te fereşti de ea evitând să o accepţi, respingând orice gând care ar putea aduce cu sine acceptarea ei, înarmându-te împotriva ei. Dorinţa de a câştiga stima celorlalţi este o patimă dezastruoasă. Ea îl conduce pe om mai departe la lipsa de credinţă.

A te bucura de laude din partea oamenilor provoacă invidie, care reprezintă o crimă potenţială: “cauza celei dintâi ucideri şi apoi uciderea lui Dumnezeu“. În cele din urmă, patima iubirii de sine îl duce pe om la mari falsităţi.

Hierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, “Sfântul Grigorie Palama Aghioritul”, Editura Bunavestire, Bacău, 2000

Leave a reply

required