Dumnezeu, creându-l pe om din propria Lui bunătate, a intenționat să întemeieze pe pământ Împărăția iubirii și a libertății, care trebuia să devină libertate morală prin dreapta întrebuințare a puterilor lui morale, cunoscătoare și voitoare, ca să devină omul chip al lui Dumnezeu. Și cu adevărat așa trebuia să fie omul, fiindcă numai niște ființe libere moral puteau să restaureze pe pământ Împărăția iubirii și a libertății.

Dacă omul nu ar fi fost o ființă inteligentă și independentă, ci una necugetătoare și roabă din punct de vedere moral, dependentă de firea și de nevoile ei, ar fi fost un animal irațional precum celelalte animale și nu ar fi avut nici o menire, s-ar fi învârtit în cercul vicios al instinctului în care nu ar exista nici un progres și nici o dezvoltare a duhului, nici vreun fenomen al desăvârșirii morale și ar sfârși ca un animal irațional fără menire, fără misiune. Dar nu se întâmplă aceasta, fiindcă viața umanității mărturisește că omul este o ființă rațională și independentă și este destinat să devină liber moral, dezvoltat intelectual și moral, având drept învățător în viața lui când dumnezeiasca descoperire, când descoperirea firii, adică simțirea lui morală și istoria neamului omenesc.

Omul este cu adevărat o ființă superioară. Numai el cercetează cerul și adâncul cerului și Îl caută pe Creatorul lui[1], numai el are doruri nesfârșite, numai el trăiește pentru o lume ideală, numai el are cugete morale și simțiri și sentimente morale, numai el caută cunoașterea ființelor, numai el își consemnează propria istorie, numai el își imortalizează numele, numai el își caută misiunea, numai el trăiește pentru nemurire, numai el trăiește ca să se înalțe la Dumnezeu cu Care se silește să se unească.

Sfântul Nectarie de Eghina, Morala creștină, carte în curs de tipărire la Editura Doxologia 

[1]Ps. 138, 8.

 

Leave a reply

required