Stareţul era un om cu puţină carte, însă năzuinţa lui spre a cunoaşte adevărul nu era nicicum mai mică decât la oricare altul, dar calea sa spre a cunoaşte adevărul dorit era cu totul deosebită de metodele filosofiei speculative.

Ştiind aceasta, am urmărit cu mult interes cum îi treceau prin minte, într-o atmosferă cu totul aparte şi într-o formă cât se poate de originală, cele mai felurite probleme theologice, şi cum se turnau în conştiinţa sa spre a lua forma unei soluţii.

Nu putea dezvolta vreo problemă în chip dialectic, nici să o exprime în sistemul conceptelor raţionale, căci se temea «a greşi în judecata minţii», dar principiile exprimate de el purtau pecetea unui deosebit adânc. Şi, fără să vreau, mi se ivea întrebarea: De unde această înţelepciune la el?

Cu toată fiinţa sa Stareţul purta mărturia faptului că cele mai înalte adevăruri duhovniceşti nu se pot cunoaşte decât pe calea pazei poruncilor Evangheliei, dar nu prin învăţătura «din afară». El trăia prin Dumnezeu şi primea de sus, de la Dumnezeu, luminare; iar cunoaşterea sa era nu o înţelegere abstractă, ci din însăşi viaţa.

Creştinismul este nu o filosofie, nu o «învăţătură» (doctrină), ci viaţă, şi toate convorbirile şi scrierile Stareţului sunt mărturia acestei vieţi.

Cuviosul Siluan Athonitul– Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), Editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Leave a reply

required