Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte.
Apoi, dragostea aceasta se răsfrânge asupra lumii şi a omului, pe care-l iubeşte atât de mult, încât cere să ia el asupra sa toată durerea şi nefericirea omenească pentru a-i slobozi pe ceilalţi. Şi, în general, pătimeşte împreună pentru orice întristare şi mâhnire, chiar şi pentru cele ale animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înţelege că ele suferă.
Acestea sunt însuşirile dragostei, pe care rugăciunea le pricinuieşte şi le pune în lucrare.
De aceea, cei sporiţi în rugăciune nu încetează a se ruga pentru lume. De aceştia depinde şi prelungirea vieţii pe acest pământ, chiar dacă afirmaţia aceasta ar părea ciudată şi îndrăzneaţă. Şi să ştiţi că dacă aceştia vor lipsi, atunci va veni sfârşitul lumii acesteia.

Monahul Iosif VatopedinulStareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2009, pp. 198-209.

Leave a reply

required