Așadar, în lume, când nu avem pe Hristos strigând și urlând în viața noastră, în existența noastră, ci trăim absența lui Hristos, trebuie să arătăm dragoste față de aproapele, să facem milostenie, ca să putem să ne întărim cumva viața noastră.

Prin aceste virtuți ne lepădăm în parte de noi înșine și trăim pentru Hristos. Dar în mănăstire nu trăim pentru Hristos, ci Îl trăim pe Hristos, trăim în Hristos. De aceea Biserica noastră spune mirenilor: „Ai? Să dai”. În timp ce monahilor le zice:„Să nu ai nimic al tău”.

Prin urmare, Apostolul ne îngăduie „să plângem cu cei ce plâng”[1], fiindcă lacrima aceasta prin care te lepezi de tine însuți și participi la viața altuia, lacrima aceasta devine sămânță, arvună a veșnicei bucurii. Adică începi să semeni înlăuntrul tău, dacă nu ai deja, sămânța și să împrumuți din bucuria veșniciei pe care o faci prezentă. Astfel chiar și acel „a plânge cu cei ce plâng” țintește tot să fii bucuros, iar nu să plângi.

„Ridică-ți mintea și vezi starea îngerească, dacă acestora li se potrivește vreo altă stare decât a se bucura și a se veseli”[2], ne îndeamnă Marele Vasile. Folosește-ți puțin mintea, zice, suie mintea ta sus la cer și spune-mi: „Este cu putință să-ți închipui îngerii că plâng? că participă ei la agonia, la neliniștea celuilalt? Ce fac? Nu fac nimic altceva decât „să se bucure și să se veselească”. Îngerii se bucură și se veselesc, adică au bucurie lăuntrică, plină de slavoslovia către Dumnezeu, pe care o exprimă obștii îngerești în care trăiesc, fiindcă „au fost învredniciți să stea înaintea lui Dumnezeu și să se desfăteze de negrăita frumusețe a slavei Ziditorului nostru. Către viața aceea îndemnându-ne pe noi Apostolul, ne poruncește să ne bucurăm pururea”[3].

Ne îndeamnă, așadar, apostolul Pavel, zice Marele Vasile, să imităm viața îngerească care înseamnă, în primul rând, să ne bucurăm pururea. Iar când alții plâng, să folosim lacrima lor, ca să dobândim o mai mare bucurie cerească și astfel viața noastră să fie o neîncetată bucurie.

După ce am văzut ce spun despre bucurie Athanasie cel Mare, cuvioasa Sinclitichia, Marele Vasile, să continuăm cu un fragment din Palladie care prezintă cum trăiau pustnicii forma cea mai aspră a vieții monahale.

„Îi puteai vedea pe ei veselindu-se în pustie”. Era cu putință, zice, să vadă cineva fețele lor bucurându-se. „Nu ar putea spune cineva pe acest pământ o asemenea bucurie”. Nu ar putea cineva să spună că există pe pământ o atât de mare veselie, nici bucurie trupească. „Nici o scârbă sau întristare nu era în aceștia”[4]. Nu ai putea afla nici o scârbă, adică o mâhnire, nici o amărăciune. „Dar chiar dacă cineva se arăta amărât, îndată părintele Apollo cerea să afle de la el pricina, și apoi descoperea cele ce se află în ascunzișul inimii fiecăruia”[5]. Dacă totuși cineva părea cumva mâhnit, întristat, se ducea îndată părintele Apollo, bătrânul, starețul, și îi zicea: Ce ți s-a întâmplat? Nu ca să afle cu adevărat ce s-a întâmplat. Fiindcă cel amărât, cel supărat, omul îndurerat este întotdeauna în afara realității, nu știe niciodată ce se întâmplă în jurul lui și înlăuntrul lui. Îl întreba, ca să ia drept punct de plecare cuvintele lui și după aceea să-i descopere adevăratele pricini ale mâhnirii lui. Fiindcă toți monahii, dar și mirenii, care sunt întristați sau amărâți, cred că sunt astfel pentru Dumnezeu, cred că în cazul lor așa trebuie să fie. Or, părintele voia să-i descopere „cele din ascunzișul inimii lui”, că supărarea lui nu se datorează nici uneia dintre pricinile pe care le credea el, oricare ar fi fost acelea. Singura pricină a oricărei întristări, mâhniciuni, melancolii și amărăciuni este întotdeauna egoismul, individualismul, autoizolarea noastră și lipsa comuniunii cu Dumnezeu.

(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Atena, 2005)

[1] Rom. 12, 15.

[2] Cuvânt despre euharistie, 4, PG 31, 228A.

[3] Ibidem.

[4] Palladie, Istoria Lausiaca, 52, PG 34, 1147D.

[5]Op. cit. PG 34, 1147D. Citatul e mai profund decât pare la prima lectură. Este vorba de fapt aici nu de o simplă întristare a inimii sau acedie. Pentru toți părinții pustiei starea de posomorâre, de amărăciune sau mâhniciune a sufletului era semn că cel ce o avea era stăpânit de o patimă, de aceea nu treceau ușor cu vederea aceste stări sufletești, ci cercetau cu deosebită atenție sufletul celui mâhnit până își dădeau seama ce patimă îl stăpânește și numai după aceea aplicau leacul. În felul acesta, părinții pustiei, care erau duhovnici încercați și sporiți, cu mult discernământ, încercau să dezrădăcineze din suflet nu doar efectul, ci însăși pricina patimii.

Sursa: http://www.doxologia.ro/

Leave a reply

required