Blândeţea este liniştea sufletului bun, care-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele său. Blândeţea este o bogăţie nepreţuită, un har ceresc, scara care-l urcă pe om la cer. Blândeţea este urmată de smerenie, de neţinerea de minte a răului şi de răbdare.

Cel blând este milosârd şi binevoitor faţă de toţi, iar faţă de cei care-i greşesc se comportă cu îndurare. Cel blând nu insultă, nu mustră, nu huleşte, ci cu iubire, îi îndreaptă pe cei care alunecă în greşeală. Cel blând nu poartă vrajbă, nu se ceartă, ci vorbeşte calm cu toţi.

Celui blând, îi place să povăţuiască şi nu ţine minte răul, învăţându-i cu blândeţe pe cei care i se împotrivesc şi îl instruieşte cu duhul blândeţii pe cel care a căzut.

Domnul va veghea asupra celui blând şi smerit: ,,Îndrepta-va pe cei blânzi la judeca, învăţa-va pe cei blânzi căile Sale” (Ps. 24, 10). ,,Iar cei blânzi vor moşteni pământul, şi se vor desfăta de mulţimea păcii” (Ps. 36, 11).

Cel blând îl îngăduie pe fratele său în iubire, cu toată smerenia, blândeţea şi îndelunga-răbdare, având inima plină de îndurări, blândeţe şi bunătate. Fericit cel ce a dobândit virtutea blândeţii, pentru că poartă întru sine Chipul lui Hristos, al Cărui adevărat ucenic s-a făcut.

Sfântul Nectarie din Eghina, Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre Virtute, EdituraSophia / Metafraze, p. 358-359

Leave a reply

required