Sute şi mii de preoţi, călugări trăitori, fraţi de credinţă au purtat lanţuri grele, lanţuri bătute la nicovală prin beciuri ascunse, sub cel mai diavolesc dispreţ şi ură umană, fără semne de ieşire sau vreo mică uşurare. Ne-au smuls bărbile şi ne trăgeau de ele ca pe animale de căpăstru. Ne-au înfometat îngrozitor cu intenţii de exterminare, ani nesfârşiţi. Am fost aruncaţi în celule fără lumină – celule negre, în haine de puşcăriaşi murdare de puroi şi sânge închegat şi uscat scoarţă pe ele. Ne-au cerut lepădări de Hristos şi de sfinţii Lui şi nu ne-am lepădat, ferească Dumnezeu! O cât de mică amăgire nu am făcut, măcar că ştiam că trebuie să murim, şi mulţi au murit.

Ne-au cerut aceste lepădări insistent şi sistematic, izolaţi şi băgaţi în camere frigorifice ca să poată obţine măcar un cuvânt împotriva învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos. Ne-a ajutat bunul Dumnezeu şi nu am cedat. Hristos nu ne-a părăsit! Simţeam că stă îndurerat lângă noi ca să înţelegem marea taină a crucii Lui, ca să înţelegem rostul grozav al eliberării prin suferinţă pentru El.
Aici a fost Biserica – în temniţă. Aici unde erau mii de creştini care cereau întărire duhovnicească, dezlegări, întăriri şi speranţe pe care le dădeam prin bătăi în perete, prin alfabetul morse.
Nu aş vrea să fiu înger ca să vorbesc despre Maica Domnului. Vreau să vorbesc ca om slab, să pot simţi adevărat dragostea şi mila Maicii Domnului.
Maica Domnului se simte, cred, mai bine printre oamenii necăjiţi, slabi şi prigoniţi în orice fel, decât s-ar simţi înconjurată de îngeri. Maica Domnului jertfeşte mereu, suferă mereu şi cred că se luptă chiar şi cu dreptatea divină apărând pe neputincioşii care o cer în ajutor. Iubeşte peste închipuire de mult şi fără alegere şi pe cei ce sunt răi şi chiar şi pe cei nepăsători.
Maica Domnului ne răpeşte inimile. Aş vrea să am toate inimile sfinţilor şi ale îngerilor pentru a iubi pe Maica Domnului. Şi oricât ar iubi-o cu toată puterea lor îngerii cerului şi pământului, cu toată sfinţenia lor, nu vor ajunge să o iubească cât îi iubeşte ea.

Un păcătos a spus Maicii Domnului: „Arată-te că-mi eşti mamă!” Iar ea a răspuns: „Arată-te şi tu că-mi eşti fiu!” Prin păcatele noastre supărăm pe Maica Domnului care ne este mamă.
Haideţi să-i arătăm şi noi că-i suntem fii.

Mare este rugăciunea din inimile şi gurile tuturor către Dumnezeu! Rugăciunea este ca o săgeată ascuţită cu care au tras de mii de ani toţi sfinţii şi chiar cei mai simpli creştini. Rugăciunea a pătruns inima cerurilor – care erau poate mâhnite pe pământeni –, şi pe aceleaşi urme au venit răspunsurile salvatoare. Şi aşa s-a contribuit la menţinerea în viaţă a credinţei pe pământ, din neam în neam.

Rugăciunea este un contact permanent al inimii tale cu inima lui Dumnezeu. Este vorba de a-L face simţit pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe oricare sfânt cu inima ta, cât mai continuu.

Ce credeţi că ne şopteşte neîntrerupt Domnul Iisus Hristos la urechea inimii noastre, cu glas îndurerat şi dulce, cu inima picurând sânge: „Iubiţi, iubiţi frumos, iubiţi pe toată lumea, iubiţi cu mai multă aprindere inima rănită. Cât am plâns şi am suferit Eu pentru rănile semenilor voştri! Fiindcă şi Eu ştiu să plâng. Şi plânsul Meu este mut şi nemângâiat de nimeni din lume. Şi cât de mult vă iubesc Eu! Şi iubirea Mea este divină. Numai atât vă cer şi-Mi este de ajuns şi Mă voi odihni în voi.”

Să ai la tinereţe puţină bătrâneţe, că atunci sigur vei avea la bătrâneţe multă tinereţe.

Eu până la 20 de ani am făcut şi sport. La data aceea am fost primul la întreceri interşcolare de viteză şi al doilea la sărituri, care s-au desfăşurat în Bucureşti. Învăţam şi făceam mişcare. Foarte mult mi-a ajutat!

– Eşti trandafir?
– Nu, nicidecum, sunt o frunză.
– Nu. Eşti trandafir.
– Nu. Nu sunt.
– Eşti, pentru că miroşi a trandafir.
– Nu. Sunt o frunză, dar am stat cândva lângă un trandafir.

Ca fii ai lui Dumnezeu, am îndrăznit să spun la cât mai mulţi şi despre o poziţie de strategie duhovnicească în lupta noastră cu cel din afară, diavolul. Neputinţa lui mare asupra noastră este că noi suntem şi dorim mult să fim cu Dumnezeu.
Nu trebuie să-ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte-L mai departe pe Dumnezeu ca Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva dacă ai credinţă de stâncă. Nu te deznădăjdui cu nici un chip. Satana şi poate slăbiciunea ta te-au înşelat, dar inima nu i-ai dat-o şi numele lui Dumnezeu din tine nu L-ai şters. Aşa, păcătos cum eşti, Dumnezeu este cu adevărat mult iubitor şi pentru că-L recunoşti mult milostiv şi iertător, te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui şi te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit.
Aceasta ar fi o mare poziţie duhovnicească şi marile tale căderi rămân simple accidente.

Mă întreabă multă lume, şi mai ales studenţimea, care începe să spicuiască niţel dincolo de normalul lucrurilor: Ce facem, părinte, cu Occidentul acesta, că uite, s-au împrăştiat concepţii amestecate? Eu dau răspunsul acesta, dragii mei: Pune-te tu la punct! Pune-ţi viaţa la punct, cercetează-te pe tine! Te cunoşti prea puţin, te minimalizezi! Asta nu este o smerenie, asta este o slăbiciune. Ai atâtea relaţii, ai relaţii cu Cerul. Avem îngeri păzitori, dragii mei. Îngerul păzitor nu doarme ca un paznic. Păzeşte cu adevărat, căci este alături de Dumnezeu cu puteri mari şi în relaţie cu alte miliarde de îngeri. Există în Canonul îngerului păzitor un verset care spune: „Sfinte îngere, fă rugăciune de obşte cu îngerii toţi pentru mine!” El face, şi îngerii din ceruri fac toţi.

Să ştiţi să iertaţi şi pe faţă şi în ascuns. Trebuie să daţi valoare timpului acestuia, singurul, absolut singurul pe care îl avem. Iertarea, nimic nu va zgudui ca iertarea, atunci când cineva se aşteaptă, după fapta lui rea, la pedeapsă.
Domnul să vă dea putere împotriva întristărilor. Să vă dea un dor în inimă, singur numai pentru El, să puteţi iubi pe toţi în lume şi să jertfiţi, de asemenea.
Totul este să ai inima prezentă şi un zâmbet ascuns în ea.

Fără de Mine nu veţi putea face nimic! Şi din moment ce nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face. Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog. Îţi dă să te ridici, să rupi din tine pentru alţii, să-ţi pui viaţa interioară la punct, să gândeşti frumos, să ştii să suferi pentru adevăr! Şi chiar pentru fratele tău.
Atunci, da, harurile vin din abundenţă.

Recomand o nesfârşită veselie în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte.

Material publicat în revista „Cuvinte către tineri”, anul 2012, editată de Mănăstirea Putna

Leave a reply

required