– Mănăstirile se confruntă acum cu problema tinerilor care vor să intre în viaţa monahală. Unii dintre ei au studii, alţii nu. Credeţi că ar fi mai bine ca aceştia din urmă să fie primiţi în mănăstire, apoi trimişi să urmeze o şcoală teologică, sau, dimpotrivă, să poată intra în mănăstire după ce au absolvit-o?

– Sunt aici trei categorii de tineri. Unii vin la mănăstire pentru vocaţia pe care o au şi se înduhovnicesc cu rugăciunea. Alţii sunt apţi pentru nişte studii, o şcoală, iar alţii au înclinaţii spre o meserie, au îndemânare manuală.

Mănăstirea îi poate îndruma pe toti. Ei rămân în mănăstire si fac ascultare, mai ales că nu toţi sfinţii au fost cărturari; unii au fost bucătari sau ciobani şi nu au avut studii speciale. Aceştia pot să renunţe la studii, dar să fie duhovniceşti într-o anumită măsură. Să-şi facă pravila de rugăciune, să se păstreze în curăţie trupească şi sufletească, să aibă smerenie şi să fie ascultători. Pe aceştia nu trebuie să-i forţăm numaidecât să înveţe carte. Pentru unii, aceasta poate fi semn de mândrie şi o fac doar ca să iasă din mănăstire.

Pe de altă parte, cel care este apt de învăţătură trebuie să fie întâi un om aşezat, cu inima curată, smerit şi cu adevărat dornic de mănăstire. In cei trei ani cât face noviciatul monahal, pot fi observate la el nişte calităţi sau nişte defecte. Pe baza acestor observaţii poate fi menţinut în mănăstire sau trimis la o şcoală teologică. In mănăstirile noastre trăiesc încă părinţi care au fost ajutaţi să urmeze o şcoală, iar acum sunt stareţi şi buni duhovnici. Cred că este mai potrivit ca cel care face o şcoală să fie deja călugărit, căci atunci este mai legat de mănăstire. Cu harul primit la călugărie poate să treacă mai bine prin ispitele din lume. Apoi, pe lângă şcoala teologică, ar putea urma şi alte studii care să-l sprijine în vocaţia pe care o are: pictura, muzica şi altele.

– Consideraţi că educaţia care se face astăzi este destul de distantă în raport cu înţelegerea vieţii monahale?

– Duhul lumii este foarte puternic astăzi. Comunismul a lucrat mult în lume şi ateismul este foarte răspândit, însă dacă cineva ÎI caută sincer pe Dumnezeu, prin rugăciune şi prin fapte, atunci ÎI găseşte. Noi I-am întors spatele lui Dumnezeu, însă El, de câte ori cerem cu stăruinţă şi cu dreptate, ne dă. Dumnezeu este acelaşi, noi ne luăm după lucrurile din lume, care ne influenţează rău, şi astfel ne ferim de Dumnezeu. Există acum o concepţie potrivit căreia cineva nu poate intra în mănăstire pentru că ar distruge familia din care provine. Se crede că lumea este plină de bucurii şi rostul nostru doar acela de a trăi aici, pe pământ. Se mai fac însă şi excepţii şi se încalcă această convingere. Cei din afară nu trebuie să uite că şi în mănăstiri sunt oameni capabili, de ispravă, care ştiu să scrie sau să vorbească bine şi care sunt învăţaţi.

– Sfinţii Părinţi capadocieni au fost marcaţi de educaţia şi cultura vremurilor în care au trăit. Ei le-au asimilat şi le-au integrat învăţăturii teologice.

– Da. Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi alţii au studiat, spre exemplu, şcoli laice. Ştiţi că ei n-au cunoscut decât două drumuri: la biserică şi la universitate. Ei învăţau atât ştiinţă profană, cât şi teologică. După ce-au plecat şi s-au consacrat vieţii duhovniceşti, au scris şi au sfătuit, rămânând ca mari Dascăli ai lumii şi Ierarhi. Sfântul Vasile cel Mare a fost un bun administrator şi un cap foarte luminat; vedem asta din canoanele şi scrierile pe care ni le-a lăsat: Omiliile, Hexaimeronul etc. Ştiinţa profană pregăteşte mintea, o deschide pentru a se prinde de ea învăţătura pe care i-o dai. Dacă pământul este arat, sămânţa se prinde şi creşte.

– Se observă că un nivel ridicat de cunoştinţe teologice tinde să limiteze intensitatea trăirii duhovniceşti. Cum ar putea fi caracterizat raportul actual dintre teologie şi trăire, dintre teologie şi monahism?

– Un anumit fel de a învăţa teologie ne poate despărţi de Hristos. Să mă ierte teologii, însă astăzi teologia este foarte uscată. Dacă vreunul dintre studenţi se ocupă mai temeinic de anumite probleme duhovniceşti, îl acuză că este mistic, ceea ce pare a fi o mare vină din punctul lor de vedere. Mie mi se pare că în facultate teologia se istoveşte în nişte formule neasimilabile, pe care studenţii nu le trăiesc. Dacă le-ar trăi, ar fi altfel. Este acum un fel de plafonare. în schimb, la tinerii de la alte facultăţi se poate observa mai mult spor duhovnicesc, o mai mare preocupare pentru aceste probleme. Avem şi noi o asemenea experienţă. Sunt studenţi de la Politehnică, Arhitectură, Chimie ş.a., care vin cu probleme pe care le trăiesc. Cei răniţi de Dumnezeu trebuie să caute permanent la rana aceasta şi să întreţină astfel viaţa duhovnicească. Vine aici un student de la Politehnică, care are rugăciunea lui Iisus coborâtă în inimă, şi o are pentru că L-a căutat pe Dumnezeu. Astfel ne explicăm de ce teologii sunt aşa de seci duhovniceşte, iar cei de la alte facultăţi sunt deschişi spre Dumnezeu. Unii ÎI caută cu dragoste, iar alţii înghit cunoştinţe. În loc ca aceste cunoştinţe să-i convingă şi să-i transforme, ele provoacă un adevărat pustiu în suflete.

În ce priveşte monahismul, nivelul teologic este destul de mediocru. Nu suntem încă prelucraţi lăuntric, nu suntem pătrunşi de Duhul lui Dumnezeu. Suntem teologi doar pe dinafară, şi asta se datorează mai ales faptului că lipseşte pravila. Pravila de rugăciune este spusă cu mintea aiurea, ori acest lucru poate fi îndreptat numai de duhovnici. Ceea ce nu cunoaşte duhovnicul poate fi suplinit prin lectură, mai ales din Filocalie, şi astfel să se ajungă la o rugăciune adevărată. Aceasta poate fi însoţită şi de rugăciunea lui Iisus, care aduce credinţă mai puternică şi smerenie mai multă. Din rugăciune provine adevărata teologie.

Dialoguri duhovnicești, Arhimandritul Sofian Boghiu

Leave a reply

required