Rugăciunea este dovada că sunt persoană raţională, că sunt după chipul lui Dumnezeu, este chezăşia viitorei mele îndumnezeiri şi fericiri. Am fost zidit din nimic; sunt nimic înaintea lui Dumnezeu, fiindcă nu am nimic al meu – însă eu, prin mila Lui, sunt persoană, am raţiune, inimă, voinţă liberă, iar în raţiunea şi libertatea mea pot, prin întoarcerea inimii mele către El, să măresc treptat în mine însumi împărăţia Lui cea nesfârşită, să înmulţesc treptat, din ce în ce mai mult, în mine darurile Lui, să iau din El, ca dintr-un Izvor pururea curgător şi niciodată secat, tot binele duhovnicesc şi trupesc, dar mai ales duhovnicesc.
Rugăciunea îmi insuflă conştiinţa faptului că sunt chipul lui Dumnezeu, că atunci când sufletul meu este smerit şi recunoscător faţă de El în voia sa cea liberă, atunci eu, înmulţind la nesfârşit darurile duhovniceşti de la Dumnezeu, pot în acest chip să mă desăvârşesc la nesfârşit şi să măresc la nesfârşit asemănarea mea cu Dumnezeu, fericirea mea cea cerească, pentru care am fost zidit. O! Rugăciunea e semnul marelui preţ pe care îl am, preţ cu care m-a cinstit Ziditorul meu, dar îmi aminteşte totodată şi de nimicimea mea (din nimic sunt şi n-am nimic al meu, drept care Îl rog şi pe Dumnezeu pentru toate), ca şi de preaînalta mea vrednicie (sunt chipul lui Dumnezeu, sunt îndumnezeit, mă pot numi prieten al lui Dumnezeu, precum Avraam, părintele credincioşilor, nu mai să cred fără îndoială în fiinţarea, bunătatea şi atotputernicia Dumnezeului meu şi să mă asemăn Lui în această viaţă prin faptele dragostei şi milostivirii).
Sf. Ioan de Kronstadt, În lumea rugăciunii, Editura Sofia, Bucureşti 2011, pp. 5-6