În timp ce Nestorie susţinea nepătimirea divină absolută, care submina unitatea persoanei lui Hristos, Chiril avea o concepţie substanţial diferită despre nepătimirea divină. Pentru Chiril, nepătimirea divină însemna că Cuvântul a rămas nebiruit de pătimire şi de moarte şi că a fost incapabil să experieze pătimirea în a Sa „divinitate dezgolită”, ci numai în şi prin trup. Prezenţa Cuvântului a transformat pătimirile omeneşti ale lui Hristos, în timp ce a păstrat realitatea lor tragică. Cuvântul era într-un sens restrâns pătimitor, până în gradul în care Şi-a impropriat pătimirile omenităţii. Asumând experienţele omenităţii, Cuvântul le-a direcţionat către un scop mântuitor şi le-a făcut dătătoare de viaţă.

În cele din urmă, Nestorie a dizolvat paradoxul Întrupării, în timp ce Sfântul Chiril a păstrat-o cu atenţie prin plasarea unităţii lui Hristos ca centru al teologiei sale. Concepţia lui Nestorie despre Întrupare justifica numai înălţarea omului, o simplă alăturare a fiinţei omeneşti de Dumnezeu, şi nu lăsa loc pentru chenoza – deşertarea de sine a Cuvântului divin. Nestorie considera că teoria chiriliană a asumării este o dovadă de teologhisire stângace care, în cele din urmă, ducea la confuzie şi amestecul celor două persoane în Hristos. Chiril a obiectat spunând că pentru a rămâne credincioşi Crezului de la Niceea, trebuie să fie accentuat caracterul central al divinei deşertări de sine în actul Întrupării. Chenoza lui Dumnezeu a asigurat theosis-ul umanităţii.

Paul Gavrilyuk, Pătimirea Dumnezeului Nepătimitor. Dialecticile gândirii patristice, traducere de Dragoş Dâscă, Editura Doxologia, 2013, doxologia.ro

Leave a reply

required