Între multe alte obiecţii care se ridică împotriva religiei creştine este şi aceasta: religia nu se potriveşte omului veacului nostru din cauză că se ocupă prea mult cu viaţa viitoare, cu soarta omului în veşnicie şi neglijează realitatea, nu are interes pentru necazurile şi trebuinţele vieţii prezente.

Zic unii că, în loc să ne arate cum se dobândeşte un rai problematic, mai bine ar face Creştinismul dacă ar învăţa pe oameni cum să scape de mizerie şi să ajungă la fericire aici pe pământ. Obiecţia aceasta cuprinde două laturi. O dată ea zice că religia creştină face rău că se ocupă prea mult cu viaţa viitoare, iar a doua oară, ea îi impută credinţei noastre că nu consideră îndeajuns necesităţile şi realitatea imediată în care se mişcă fiinţa omenească. Însă amândouă aceste acuzaţi – ori cât de grave ar părea – se pot spulbera uşor.

Este adevărat că Creştinismul pune tot accentul pe viaţa veşnică. Se ştie doar că Domnul Iisus i-a învăţat pe oameni să caute mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu zicând că, dacă cineva ar dobândi lumea toată şi ar pierde această Împărăţie, nimic n-a folosit. Da, Mântuitorul a îndreptat mereu privirile de la orizontul strâmb al acestei lumi spre zările vieţii de veci. Dar oare poate fi ceva de reproşat în această atitudine? Oare nu-i un bine, o adevărată fericire că religia noastră aşează pe primul plan veşnicia?

Fără îndoială! Fiindcă, cercetată deaproape, ce-i oare viaţa aceasta decât un şir nesfârşit de dezamăgiri, de amărăciuni şi de necazuri? Desigur, are viaţa aceasta pământească o sumă de bunuri vrednice de dorit, bunuri care constituie adesea substratul, bogăţia, ştiinţa; însă privite bine, toate aceste idealuri după care râvnește fiinţa omenească se dovedesc a fi umbre, pulbere şi deşertăciune.

Ce este sănătatea? O mică făclie pe care o ţinem în mâniile noastre tremurânde, făclie care se poate stinge la cea mai uşoară suflare.

Ce sunt plăcerile? Un efemer joc de ape care nu face alta decât să trezească mai chinuitor în noi setea după fericire, senzaţia infinitului.

Ce sunt măririle? Şubrede baloane de săpun care azi strălucesc în soare, iar mâine se spulberă, se duc, nu mai sunt.

Ce este bogăţia? Un despot nemilos care tiranizează fiinţa sufletului, răpindu-i orice tihnă, înmulţindu-i dorinţele la infinit.

Iar cât despre ştiinţa omenească, ea nu-i decât o goană fără de sfârşit în căutarea adevărului, fiindcă, oricât ne-am lăuda că ştim ceva, ne dăm seama mai dureros că nu ştim decât o mică parte din marele necunoscut. Şi, dacă lucrurile se prezintă astfel, oare nu-i nevoie de o mână care să ne ridice dincolo de sferele lumii acesteia pline de dezamăgiri şi visuri neîmplinite? E absolut nevoie! Şi iată că această sarcină salvatoare o împlineşte religia. Ea propovăduieşte o altă existenţă, mai înaltă, mai frumoasă, mai bună, mai fericită. Pentru acest serviciu trebuie să-i fim recunoscători, iar nu să-i găsim pricină de învinuire!

Dar religia face bine că afirmă o altă existenţă şi pentru alt motiv: pentru motivul că prin credinţa în veşnicie capătă dezlegare toate nedreptăţile, toate inegalităţile şi toate luptele din lumea aceasta. Că viaţa pământească e plină de nedreptăţi, este clar. Atâţia Caini îşi ucid pe fraţii lor, atâţia Iuda îşi trădează maeştrii lor, atâţia Nero îşi bat joc de semenii lor, atâţia făcători de rele rămân ascunşi şi nepedepsiţi. Pentru toate aceste crime mintea noastră cere sancţiuni. Însă dreptate deplină nu se va putea face decât în viaţa viitoare, când între bine şi rău se va face o deosebire justă şi indestructibilă, când în faţa tribunalului lui Dumnezeu fiecare îşi va primi plata faptelor rele. Tot aşa, numai veşnicia poate compensa inegalităţile lumii acesteia. Că aici pe pământ bunurile vieţii sunt împărţite neegal, că unii se zbat în neagra mizerie, iar alţii se desfătează în toate belşugurile, că unii suferă pe nedrept, acestea sunt fapte de necontestat. Mintea noastră cere o compensare. Dar compensarea nu se găseşte şi nici nu se poate găsi aici, jos. Şi atunci iată că vine religia şi ne ajută şi în privinţa aceasta. Ea ne arată că suferinţa este o încercare din partea lui Dumnezeu, că loviturile sorţii trebuie suportate fără murmur că după viaţa prezentă, este o reparaţiune eternă, o recompensă nesfârşită. Religia ne aminteşte că viaţa aceasta terestră nu-i decât doar un preludiu, o prefaţă la marea veşnicie ce ne aşteaptă dincolo de mormânt. Se ocupă deci religia prea mai mult cu viaţa viitoare? Foarte bine face! Prin aceasta se salvează şi consolează trudita noastră viaţă.

PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ

[Bucovina, an IV, 1944, nr.819, 20 februarie, p. 4]

Leave a reply

required