Pe ici, pe colo, se aude vorba că religia se potriveşte mai bine cu firea sensibilă, delicată şi visătoare a femeii. Pe când bărbatul, care e chemat să îndeplinească rosturi mai aspre, mai dure, în vârtejul luptei pentru existenţă, nu e atât de avizat la ajutorul ei.

Religia este deopotrivă de necesară şi de folositore bărbaţilor şi femeilor. Ambele categorii au acelaşi Dumnezeu în ceruri, acelaşi suflet nemuritor, aceeaşi veşnicie de câştigat. Dar nu numai atât. Religia este necesară bărbaţilor şi pentru consideraţiuni speciale.

Este lucru cunoscut că în natură acei copaci au rădăcini mai puternice şi mai adânci, care sunt mai expuşi furtunilor şi care stau pe locuri mai înalte. Acelaşi lucru trebuie să se observe şi în privinţa religiei, această rădăcină de susţinere şi de viaţă a existenţei omeneşti. Ea trebuie să fie reazemul şi puterea acelor fiinţe care stau pe culmile societăţii şi pe care îi bat toate vânturile, toate furtunile. Or aceştia sunt bărbaţii. Bărbatul duce o viaţă grea, zbuciumată, agitată, expusă la nesfârşite primejdii şi ispite. El are datorii grele de împlinit. În luptele sale zilnice el trebuie să fie un erou pentru a salva cinstea, virtutea. Pentru a birui, el are nevoie de religia care să-l apere, să-l întărească. Bărbatul este mai uşor abătut de durere. Femeia e trestia care se pleacă dar nu se frânge. Bărbatul este stejarul care nu se îndoaie, dar care uşor se frânge la bătaia unei furtuni, a unei suferinţe, a unei morţi. Pentru a rezista îi trebuie forţa morală, încrederea şi nădejdea, iar acestea izvorăsc din religie. Bărbatul are nevoie de religie fiindcă e tată. Să luăm o familie. Mama e credincioasă. Nu se poate spune tot binele pe care îl aduce ea familiei, creşterii copiilor, traiului tihnit al casei.

Totuşi, acţiunea maternă nu ajunge pentru formarea morală şi religioasă a copiilor. Dacă mama se roagă şi tatăl nu, mama se duce la biserică, iar tatăl Duminica dimineaţa merge să petreacă, atunci rezultatul educaţiei, când nu e nul, e dezastruos. Bărbatului nu-i este îngăduit să lipsească de la această operă de zidire sufletească. A fi tată nu înseamnă numai a da viaţă unei descendenţe şi a îngriji să aibă asigurată o succesiune, o existenţă materială. Adevăratul părinte trebuie să se străduiască să lase copiilor principii sănătoase, moravuri frumoase şi o credinţă tare, însă pentru asta nu ajung cuvintele, trebuie fapte, exemple. De unde nu-i, nu se poate lua, şi un tată care n-are credinţă nu o poate da copiilor. Când un copil vede că părintele său nu crede şi nu practică religia, la 7 ani se miră, la 10 ani se întreabă, la 15 ani se scandalizează – iar la 20 de ani îşi face din aceasta o armă. În faţa ispitei el va ceda, fiindcă îi va lipsi marea pildă de rezistenţă a celui ce i-a dat viaţă. Iar odată căzut, din fundul prăpastiei morale va putea striga: „Tată! Ţie îţi datorez dezastrul la care am ajuns. Tu m-ai învăţat, dacă nu cu vorba, atunci cu fapta că preceptele religiei se pot călca, că pornirilor instinctive nu le trebuie nici un frâu. Te-am privit, te-am ascultat, te-am imitat… şi vai mie! M-am ruinat!”. Şi astfel, un tată necredincios este autorul moral al ruinelor fiilor săi.

În sfârşit, bărbatul are nevoie de religie fiindcă el este capul familiei, al societăţii. Să luăm o societate în care femeile sunt credincioase. E mare lucru! Câtă vreme inima femeii e încă necoruptă, totul poate fi salvat. Doctrinele cele mai sceptice şi mai ateiste, profeţii cei mai crânceni ai materialismului şi ai disoluţiei morale nu vor reuşi aproape nimic. Ei vor avea ca inamici femeia, cu acel dar supranatural cu care a investit-o Creştinismul. Şi câtă vreme nu va fi închisă gura femeii creştine, Împărăţia lui Dumnezeu nu se va nimici pe pământ. Dar să presupunem acum că în aceiaşi societate, bărbaţii sunt necredincioşi. E o mare nenorocire! Pentru că, mai mult decât femeile, bărbaţii au în mâni destinele unui popor. De la ei vin influenţele puternice, orientările hotărâtoare, rezultatele definitive. Raza de acţiune a femeii se extinde numai în căminul familial. A bărbatului se exercită dincolo de cămin, în stradă, în pieţele publice, în cazărmi, în bănci, în tribunale, în parlamente, în toate punctele vieţii sociale. Bărbatul e fiinţa puternică, fiinţa responsabilă. El e capul! Cu cuvântul şi cu pana el difuzează idei. Şi, dacă bărbatul e necredincios, el seamănă idei anticreştine, înjoseşte nivelul moravurilor publice şi face legi nefaste.

Rezumând zicem: un popor valorează atât, cât valorează bărbaţii care îl alcătuiesc. Şi pentru a înălţa un popor, pentru a-i asigura viitorul, trebuie ca bărbaţii lui să umple bisericile, să se adape din marele rezervor de putere al religiei. Căci participarea bărbaţilor la viaţa religioasă este barometrul pentru înălţarea sau decăderea unei societăţi.

PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ

Bucovina, an III, 1943, nr. 602, 13 iunie, p. 4

Leave a reply

required