Sunt unii oameni care amână chestiunile ce privesc religia pentru mai târziu! Aceştia nu sunt nici necredincioşi, nici indiferenţi. Dar, când le vorbeşti de Dumnezeu, de suflet, de mântuire, ei îţi răspund: „Pentru moment n-avem vreme să ne ocupăm cu lucrurile acestea. Mai este timp… Să le lăsăm pentru mai târziu… pentru bătrâneţe, pentru clipa apropierii morţii”…

Iată o atitudine neîndreptăţită, imprudentă, deci condamnabilă!

Oamenii n-au dreptul să amâne chestiunile religioase. Religia este un lucru serios, grav, esenţial, şi nouă nu ne este îngăduit să-l neglijăm ca pe o bagatelă mediocră şi fără importanţă.

Se zice că Arhias, tiranul Thebei, şedea într-o zi la masă, la un banchet bogat, înconjurat de prieteni. O slugă i-a adus o scrisoare, spunându-i că trebuie s-o citească imediat, deoarece cuprinde o veste foarte importantă. „Pe mâine afacerile importante!”, răspunse Arhias respingând scrisoarea, şi, liniştit, îşi continuă petrecerea. Dar o ceată de conspiratori pătrunse îndată în odaia ospăţului şi capul tiranului fu răpus. Scrisoarea căreia nu i-a dat atenţie conţinea prevestirea asasinatului!

Aşa procedează un număr mare de oameni. Se dedau plăcerilor, câştigurilor de avere, preocupărilor mărunte ale vieţii şi lucrurile serioase, adică slujirea lui Dumnezeu şi a sufletului, le amână. Însă, într-o bună zi ei observă că banchetul vieţii s-a sfârşit, că moartea s-a apropiat şi că totul e pierdut.

Nu! N-avem dreptul să amânăm! Religia este chestiunea capitală a vieţii noastre şi nu poate fi amâna-tă la… calendele greceşti.

Se cuvine oare apoi să oferim lui Dumnezeu rămăşiţele vieţii noastre? Rămăşiţele nu se oferă, ci se aruncă. Se cuvine oare să-L scoborâm pe Dumnezeu la treapta unui cerşetor?

Să zicem că ai împrumutat unui prieten o sumă de bani, pe care a promis că-ţi va restitui-o în rate anuale. La finele fiecărui an te prezinţi la domiciliul prietenului şi-i ceri datoria. Dar, când colo, datornicul îţi răspunde printre uşă: „Vino mai târziu! Acum n-am vreme să mă ocup cu asta!”. Ce-ai zice de o astfel de conduită? Ai zice că-i o bătaie de joc şi te-ai adresa tribunalului.

Ei bine, noi suntem datornicii lui Dumnezeu. El reclamă omagiile noastre, adorarea noastră, asculta-rea noastră. N-avem dreptul să ne sustragem exigenţelor Lui zicând: „Pe altădată!”…

Amânarea mai este apoi o mare imprudenţă. Cine v-a asigurat că veţi avea parte de o bătrâneţe lungă, fericită, liniştită, în care veţi avea vreme să vă aranjaţi toate chestiunile sufleteşti, cum îşi aranjează un gospodar afacerile casei înainte de a pleca într-o călătorie? De unde ştiţi că moartea nu vă va surprinde într-o clipă când nici nu veţi gândi?

Aduceţi-vă aminte de prietenii copilăriei! Vai, iarba înverzeşte pe mormintele atâtora dintre ei! Priviţi în jurul vostru! Ce de morţi subite!… Unul moare într-un accident, altul are un atac de inimă pe stradă şi cade mort, altul e găsit dimineaţa în nesimţire în aşternut… Cine să ne garanteze că nu ne aşteaptă şi pe noi un astfel de sfârşit catastrofal?

Oricine am fi, noi nu putem afirma: „Voi trăi cu siguranţă încă un an, peste un ceas”. Amânarea este lucru primejdios! Înseamnă să alegi în necunoscut, să zideşti în vid. Poate fi un om raţional cel ce face aşa?

Iată o istorioară ce rezumă învăţătura acestor gânduri:

Odată un creştin a întrebat pe un pustnic:

– Părinte, când să mă convertesc?

– O zi înainte de moarte, – fu răspunsul.

– Dar, bine, eu nu cunosc ziua aceea.

– Atunci converteşte-te chiar azi, fiindcă mâine poate fi prea târziu.

PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ

[Bucovina, an III, 1943, nr. 701, 3 octombrie, p. 4]

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.