Credinciosul cu alţi ochi priveşte lumea, cu alt suflet suportă şi biruie încercările vieţii, cu alte nădejdi se apropie de moarte. Ferice de cei ce cred! Dar se observă că această credinţă – scumpă şi folositoare – este apanagiul numai al câtorva.

Majoritatea oamenilor este lipsită de binefacerile ei. Cei mai mulţi oameni nu cred! De Dumnezeu nu vor să ştie, o carte de zidire sufletească nu citesc, o rugăciune nu rostesc, într-o biserică nu intră.

Cum se explică aceasta? Dacă credinţa este un bun atât de preţios, de ce nu-i căutată de toţi? De ce nu o practică toată lumea? Cum se face că pe unii credinţa îi cucereşte în aşa măsură încât sunt gata să-şi jertfească însăşi viaţa pentru ea, iar pe alţii îi lasă reci, nepăsători, ba chiar duşmănoşi faţă de adevărurile ei?

Nu de puţine ori se întâmplă că necredinţa e privită de unii ca o nobleţă, ca o superioritate. În realitate necredinţa este o nebunie, un neant, o lăudăroşenie zgomotoasă şi goală. Creştinii buni trebuie să vadă asta, ca să se puie în gardă, ca să se facă imuni. Prima categorie însemnată de necredincioşi o alcătuiesc superficialii. Sunt oameni care n-au o convingere religioasă din neglijenţă, din uşurătate. În rândul lor se numără mai întâi tinerii. Să luăm de exemplu un tânăr care a absolvit liceul, care a susținut bacalaureatul şi e gata să se înscrie la Universitate. El se crede un savant. A învăţat istorie, chimie, matematici. Ştie ceva latină, franceză, matematici. Ştie de toate! Tânărul nostru se crede acum o mare personalitate. Ce vreţi? Are pantalonii lungi, a scăpat de sub teroarea profesorilor, a scăpat de nenorocitul de regulament care-i oprea fumatul şi-i prescria tunsoarea numai până la un anumit număr de centimetri. Omuleţul nostru acum e liber, fumează pe stradă, merge cu fetele la braţ, e o personalitate marcantă! Vorbeşte-i acum de religie, de credinţă! Tânărul va surâde ironic şi dispreţuitor. Religia a fost bună câtă vreme „salva” prin notele ei totdeauna urcate, media generală. Dar acum tânărul afirmă că Dumnezeu nu există, că sufletul este numai ceea ce l-a învăţat psihologia, că credinţa e bună pentru popi şi pentru babe.

În realitate ce este? Să fie oare tânărul convins de temeinicia spuselor sale? Nicidecum! Ci el tăgăduieşte din motive ascunse. Credinţa jenează. Ea pune pe umeri poveri grele, ea tulbură conştiinţa. Pe de altă parte faţa surâde, cheamă, tinereţea zvâcneşte în sânge, plăcerile ademenesc. Atunci tânărul recurge la o cale comodă: neagă! Neagă totul, ridiculizează totul. Ca un mânz scăpat din ocol, el nu suferă nici o oprelişte, nici un frâu. Să vadă oricine dacă o astfel de atitudine e corectă!

Printre oamenii în vârstă care se proclamă necredincioşi găsim mii şi mii a căror necredinţă izvorăşte din acelaşi spirit de superficialitate. Oamenii aceştia n-au cercetat nimic, n-au aprofundat nimic. În copilărie au avut parte de o educaţie religioasă cel puţin incompletă, dacă nu nulă. În timpul studiilor au găsit mai interesant un roman poliţienesc, decât o carte de adâncire a adevărurilor de credinţă, şi astfel s-au trezit persoane mature, în chestiunile religioase neavând nici o pregătire, nici o competenţă. Însă curios lucru! De vreme ce, dacă nu este pregătit într-o materie, omul evită discuţia despre lucrurile pe care le ignoră, ca să nu apară o deficienţă intelectuală, în materie religioasă nu e aşa. Toată lumea discută. Ba discută cei mai incompetenţi! Priviţi numai ce se întâmplă în societate. S-a adus vorba despre religie. Unul se scoală, şi cu un aer de superioritate ia cuvântul şi discută, critică, ironizează, pozează în ateu. Aceste convingeri negative şi le-a format oare omul din cercetări îndelungate? A ajuns oare la concluzia că Dumnezeu nu există după ce L-a căutat peste tot, pe unde poate fi găsit? Departe de aşa ceva! Necredinciosul neagă ceea ce nu a cercetat niciodată. El vrea să pară interesant. El vorbeşte pentru galerie. Dintr-un spirit de fanfaronadă, el se proclamă mai ateu decât este în realitate.

O, dacă ar cerceta oamenii! O, dacă ar înseta de adevărurile sfinte! Dacă ar pune mâna pe cărţile de valoare ale Ortodoxiei, pe mărturisirile marilor convertiţi, pe cugetările marilor gânditori creştini! Cum li s-ar lumina mintea! Cum li s-ar spulbera îndoielile, de parcă ar fi nişte neguri biruite de razele soarelui… Dar aşa, ei nu caută, nu află. Pătimesc de boala superficialităţii.

PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ

[Bucovina, an III, 1943, nr. 614, 27 iunie, p. 4

Leave a reply

required