De foarte multe ori cauza necredinţei este păcatul. Oamenii sunt păcătoşi. Ei se abat de la normele morale, dispreţuiesc poruncile lui Dumnezeu şi trăiesc după bunul plac al instinctelor, al poftelor lor. Păcatul însă nu-i lasă în pace pe cei ce-l săvârşesc: el îi înspăimântă, le tulbură conştiinţa, îi mustră.

Religia vine şi aţâţă mai rău focul. Ea vorbeşte despre un Dumnezeu Atotştiutor, Căruia nimic nu-i rămâne ascuns. Vorbeşte despre o responsabilitate severă a faptelor, despre o judecată înfricoşată, despre chinuri îngrozitoare care vor dura în iad.

Aceste adevăruri sunt usturătoare, neplăcute şi incomode pentru inima păcătosului. Atunci ce face omul ca să scape de sub teroarea lor? Le contestă, le neagă!

„Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu”.

Băgaţi bine de seamă! Ateul psalmistului n-a zis „în cugetul său” că nu există Dumnezeu. Adică el n-a aflat argumente raţionale pentru tăgăduirea Fiinţei supreme. Ci a zis în „inima” sa, ceea ce înseamnă că necredinţa lui era o dorinţă, nu o convingere.

Tot aşa fac şi mulţi necredincioşi din vremea noastră. Ei ar dori să nu fie Dumnezeu, ar dori ca Fiinţa Dumnezeiască să fie o himeră. Aceasta pentru ca domnia lor, să poată fi stăpâni pe destinul lor, să nu aibă a răspunde nimănui de faptele lor, să nu mai fie cineva care să-i judece şi să-i pedepsească. Asta o doresc din toată inima.

Este o cale comodă, uşoară. Însemnează să scapi de orice jug, de orice constrângere. Ce să te mai încurci atâta cu conştiinţa, cu scrupulele ei? De ce să-ţi interzici plăcerile vieţii? Tăgăduieşti …şi pace!

Păcătoşii sunt ca acei oameni, care temându-se noaptea când merg pe drum, caută ca să-şi facă curaj. Oamenii sunt vinovaţi. Chinurile veşnice îi tulbură. Ei nu pot suporta greutatea crimelor lor, nu pot suferi enormitatea pedepselor pe care le presimt. De aceea, pentru a-şi face curaj, îşi ascund frica în haina falsă a bravurii şi a impietăţii. „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu”.

Un exemplu clasic despre o astfel de atitudine ni-l oferă „Faptele Apostolilor”.

Apostolul Pavel propovăduia pe Hristos înaintea guvernatorului Felix. Guvernatorul îl asculta cu plă-cere. Dar când Apostolul a început a vorbi despre neprihănire, despre înfrânare și despre judecata viitoare, Felix s-a înspăimântat şi a zis: „Du-te de astă dată! Te voi chema cu alt prilej să-mi mai vorbeşti”. Fireşte că nu l-a mai chemat niciodată.

Vedeţi! Câtă vreme credinţa s-a adăugat raţiunii, ea era bună, plăcută, acceptabilă. Dar când a început să se amestece în treburile vieţii, în chestiunile inimii, omul n-a mai vrut să creadă. De ce? Pentru că îl incomoda. Felix avea trei concubine şi trăia o viaţă plină de dezmierdări. De aceea el nu-l putea asculta pe Apostol. Dacă ar fi trăit virtuos şi nevinovat, nu l-ar fi concediat pe Pavel.

Astfel, necredinţa este de cele mai multe ori un copil al păcatului. Ea este un defect de inimă, nu de creier.

Dacă matematicile se bucură de o evidenţă incontestabilă, de un consens unanim, este pentru că nici o slăbiciune omenească nu este contrazisă de dânsele. Când geometria, bunăoară, ar avea consecinţe morale şi ea ar deveni o temă contestată.

Dacă religia n-ar propovădui decât adevăruri abstracte, inofensive, indiferente simţurilor, fără nici o legătură cu pasiunile oamenilor şi cu amorul lor propriu, necredincioşii ar fi foarte rari. Dar aşa… religia are duşmani fiindcă este duşman al păcatului şi a slăbiciunilor omeneşti.

PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ

[Bucovina, an III, 1943, nr. 632,18 iulie, p. 4]

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.