Sunt convins că dintr-o sută de oameni care dispreţuiesc religia sau o detestă, cel puţin nouăzeci nu o cunosc. Oamenii resping ceea ce nu au cercetat, detestă ceea ce nu au gustat. Deci alta dinte cauzele cele mai obişnuite ale necredinţei este ignoranţa religioasă.

Nu e de mirare. Te cuprinde groaza când vezi cum sunt crescuţi bieţii copii din punct de vedere creştinesc. De cele mai multe ori se nasc într-un mediu străin religiei. Nu de puţine ori într-un mediu ostil. Cresc între un tată care nu se roagă niciodată şi între o mamă care nu are grijă faţă de dezvoltarea lor sufletească. Trăiesc şi se fac mari bieţii copii într-o atmosferă nesănătoasă, zilnic martori la scenele cele mai penibile, la certuri, la vorbe necuviincioase, adesea la violenţe. Astfel ei se molipsesc din plin cu deprinderile cele mai urâte.

Copiii sunt apoi prezentaţi la şcoală, dar Dumnezeule!… în ce stare morală!… nu numai că nu au nici o cunoştinţă despre religie, dar ei au ascultat, au văzut şi au învăţat necontenit tot ceea ce religia opreşte şi condamnă. La şcoală preoţii profesori de religie se străduiesc cum pot, cel puţin în linii largi, să-i facă pe copii să înţeleagă principalele adevăruri creştine. Dar vai! Copiii ies din şcoală şi intră iarăşi în mediul familial unde aud cuvinte anticreştine şi unde văd pilde în opunere flagrantă cu Legea lui Dumnezeu. Să mai socotim că, la vârsta aceasta, pasiunile tinereţii îşi găsesc un tovarăş admirabil în aceste influenţe domestice.

Şi astfel tineretul nostru se îndepărtează în curând de orice legătură cu religia, care îi devine ca o povară insuportabilă pentru vârsta lui. Tinerii se fac indiferenţi, necredincioşi, uneori, atei făţişi. Şi, când mai târziu îi întâlnim pe drumurile vieţii şi-i întrebăm de ce trăiesc fără religie, ei ne răspund: „N-am credinţă”. Ei ar putea mai curând să zică: „Eu n-am avut-o niciodată pentru că am fost rău crescut. Eu nu sunt creştin fiindcă am fost crescut ca un păgân”.

Iată un fenomen care se întâlneşte foarte des pretutindeni: nu numai în clasele populare, ci şi în regiunile cele mai înalte ale societăţii. Oameni suspuşi în societate n-au credinţă pentru că n-au avut-o niciodată, pentru că nimeni nu le-a dat-o.

Discutam într-o zi cu un om, foarte inteligent, dar foarte necredincios, şi după câteva cuvinte avui curajul să-l întreb:

– Să vedem: cunoşti mata religia creştină?

– Desigur!

– Ei bine, răspunde-mi la întrebarea pe care noi o adresăm copiilor de şcoală primară: ce este Taina Sfintei Treimi?

Omul se încurcă şi nu putu răspunde. Atunci i-am zis:

– Domnule! Mata nu eşti necredincios, ci ignorant. Mata pretinzi că nu ai credinţă şi nu cunoşti nici cele mai elementare noţiuni ale credinţei. Mai întâi instruieşte-te, şi apoi să stăm de vorbă!

Da, acesta e adevărul: de cele mai multe ori necredinţa îşi are temeiul în ignoranţă. Oamenii sinceri şi cinstiţi pot rămâne în această stare? Nicidecum!

Este o datorie pentru oricine să nu osândească religia fără să o cunoască. Este o datorie ca oricine a avut parte de o educaţie insuficientă, defectuoasă, să o repare, să-şi umple lacunele. Unii zic: „N-am credinţă, căci n-a fost cine să mi-o dea!”. Nu-i o scuză!

Să se pună la lucru! Să câştige singuri ceea ce nu le-au lăsat ca moştenire părinţii.

Un intelectual, în aceste vremuri de largă difuziune a luminii, de bogată răspândire a cărţii de tot felul, uşor se poate instrui. Numai să vrea! Trebuie să vrea!

Cineva poate avea cultura cea înaltă. Dacă îi lipseşte cultura sufletului, nu se poate socoti desăvârşit. E departe, e foarte departe!

ign

PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ

Bucovina, an III, 1943, nr. 620, 4 iulie, p. 4

Leave a reply

required