Cele mai multe din adevărurile pe care le propovăduieşte religia noastră sunt de natură tainică. Noi vorbim despre un Dumnezeu, dar nu-L putem arăta cu degetul. Vorbim de un suflet nemuritor, însă sufle-tul nu poate fi pipăit. Noi vestim o viaţă veşnică, însă aceasta nu-i „controlabilă”, deoarece începe abia dincolo de mormânt. Pe temeiul descoperirii dumnezeiești, Biserica învaţă aceste adevăruri şi zice lumii: „Credeţi! Credeţi și vă veți mântui”. Dar oamenii de astăzi nu prea vreau să creadă. Mândri de rezultatele ştiinţei, beţi de cuceririle la care a ajuns tehnica, lăudându-se cu invenţiile, cu maşinăriile şi fabricile lor, ei nu vreau să ştie de această lume nevăzută pe care o afirmă religia.

De aceea, mulţi semeni din vremea noastră, pentru a scăpa de îndatoririle legate de credinţa religioasă, au găsit un pretext. Ei zic: „Noi credem în ceea ce vedem. Religia învaţă lucruri nevăzute, care nu se pot pipăi, măsura şi cântări. Să ne lase în pace! Noi nu le putem primi”. Vorbele acestea se aud foarte des şi el ar putea sminti pe mulţi; dar, cercetate mai de aproape, se vede că nu au nici o îndreptăţire, nici un temei. Iată cum! În viaţa noastră de toate zilele, izvorul celor mai multe din cunoştinţele noastre nu este văzul, ci mărturia altora. Sunt în lume o sumedenie de lucruri pe care le credem, fără să le vedem. După ochi, ni se pare că soarele se învârte în jurul pământului şi totuşi, trebuie să credem contrariul, că adică pământul se învârte în jurul soarelui. Simţul ne spune că globul nostru stă neclintit sub picioarele noastre, şi totuşi trebuie să credem că el nu stă câtuşi de puţin, ci aleargă prin nemărginitul universului cu o viteză nebună. Mergem mai departe. Noi credem în adevărurile istoriei. Nu ne îndoim deloc că au trăit cândva un Cezar, un Ludovic al XIV-lea, un Napoleon, un Ştefan cel Mare, deşi nimeni dintre noi n-a văzut vreuna din aceste persoane.

Noi credem apoi în afirmările geografiei. Deşi piciorul nostru nu a călcat în Africa, în America au în Australia, totuşi suntem siguri că aceste pământuri există, ştim ce râuri le străbat, ce oraşe au, ce bogăţii ş.a.m.d. Precum se constată din aceste exemple, sunt o mulţime de lucruri pe lume pe care le credem nu din vedere, ci din mărturiile şi verificările altora. Şi, dacă este aşa, atunci de ce n-am crede şi în Dumnezeu care nu se vede şi în sufletul care nu se poate pipăi şi în viaţa viitoare ce ne aşteaptă? Dacă ţinem de adevărate mărturiile lui Herodot, ale lui Stanley sau Keppler, de ce nu am da crezare şi mărturiilor lui Iisus Hristos? Dar aşa e lumea. Dacă Biserica, pe baza revelaţiei dumnezeiești, învaţă că în iad va fi un foc nestins, oamenii zâmbesc ca la auzul unei copilării. Dar, dacă astronomul cutare spune că planeta Uranus cântăreşte atâtea şi atâtea bilioane de kilograme, ei cred imediat, de parcă ar fi avut planeta pe balanţă. Nu este oare aceasta o contrazicere din cele mai mari? Fără îndoială! Însă noi înţelegem de ce oamenii de azi nu vreau să creadă decât în ceea ce văd: pentru că vreau să se descotorosească de nevăzut. Nevăzutul acesta îi tulbură în păcatul lor, în plăcerile lor.

Cine crede în el trebuie să admită puterea lui Dumnezeu, dreptatea lui, trebuie să ducă o viaţă morală, pentru că ştie că are să dea seamă de faptele lui. Or lucrurile acestea irită, stingheresc; de aceea, pentru a o curma scurt cu ele, nu rămâne decât negarea lor, ignorarea lor. Noi credem nu-mai ceea ce vedem! Nu-şi poate nimeni închipui ce periculos şi degradant totodată este acest fel de a gândi. Atâta zicem: vai de poporul acela care nu crede decât în ceea ce vede. În sânul lui se va stinge orice poezie a vieţii, orice elan, orice pornire generoasă, orice gând de jertfă.

Când adevărurile religiei vor fi tăgăduite, când oamenii vor socoti că din fiinţa lor nu rămâne decât o mână de stricăciune cuprinsă într-o groapă de doi metri de adâncă, atunci se vor vedea născându-se generaţii feroce, brutale, egoiste, materia-liste, ahtiate numai după profituri şi plăceri imediate. Atunci oamenii vor pierde de pe fruntea lor diadema de nobleţă pe care le-o dă caracterul lor de fiinţe duhovnicești şi vor deveni – cum zicea psalmistul David – asemenea calului şi măgarului din grajd. Ferească-ne Domnul de astfel de zile! Noi vrem ca oamenii să-şi înalţe privirile din cercul strâmt al lumii materiale şi al vieţii animalice. Să şi le înalţe spre luminişurile idealului, spre zările veşnice. Avem trebuinţă de generaţii care să râvnească după lucrurile ce sunt dincolo de burtă și de pungă. Iar pentru aceasta e nevoie să ne silim să credem în cele ce nu se văd.

Pr. Prof. Dr. Ştefan Slevoacă

 [Bucovina, an III, 1943, nr. 506, 21 februarie, p. 4]

Leave a reply

required