O seamă de oameni din vremea noastră, cu un aer de mare superioritate, zic că dânşii n-au nevoie de religie, fiindcă le ajunge raţiunea. Ei afirmă că, dacă omul e înzestrat cu această lumină naturală a minţii, îşi pot croi un destin fericit în viaţă, fără să aibă lipsă de luminile credinţei.

Afirmaţia aceasta trebuie respinsă şi combătută mai întâi pentru faptul că e mincinoasă. Experienţa zilnică ne arată că raţiunea este slabă chiar în chestiunile de ordin material. Sunt mii şi mii de întrebări în ştiinţă, în filozofie, în politică, în economie, pe care singură mintea omului nu le poate pătrunde şi rezolva.

În ordinea duhovnicească şi dumnezeiască a vieţii, ignoranţa noastră e cu mult mai adâncă. De unde venim? Încotro ne ducem? Care e înţelesul vieţii şi al morţii? De ce e suferinţă în lume? Dacă există un Dumnezeu bun şi drept de ce triumfă aşa de des în lume răul, nedreptatea?… Ce ne spune la toate aceste întrebări raţiunea? Ori rămâne mută, ori dă răspunsuri nesatisfăcătoare, bâlbâite şi incoerente.

Şi apoi, când omul suferă, când conduce la cimitir o fiinţă scumpă, când păcătuieşte, îi ajută ceva raţiunea? Nimic! Dacă în aceste ceasuri grele nu-l ajută credinţa, vai de el!…

Prin aceasta nu vrem să spunem că raţiunea e neputincioasă şi nefolositoare. Ferească Dumnezeu! Ar fi o exagerare şi un neadevăr. Raţiunea e un privilegiu al fiinţei noastre, un dar al Creatorului, cu ajutorul căreia ne putem cunoaşte pe noi înşine, lumea înconjurătoare şi chiar pe Stăpânul acestei lumi, în măsura în care El se revelează (se descoperă) în natură.

Dar noi vrem să spunem că raţiunea singură nu ajunge pentru a descoperi întreg adevărul, aşa cum nu ajunge ochiul liber pentru a descoperi toate tainele cerului. Pentru aceasta se cere luneta, telescopul. Telescopul vieţii superioare omeneşti este credinţa. Ochiul liber – raţiunea – nu-i de ajuns.

Al doilea temei pentru care trebuie refuzată afirmaţia că raţiunea singură e suficientă este că această afirmaţie e primejdioasă. Să ne aducem aminte de păgânismul antic. Ce au fost toate aberaţiile religioase ale egiptenilor, ale asiro-babilonienilor, ale grecilor şi ale romanilor? Rezultate ale „raţiunii”. Omul s-a umplut de orgoliu şi a vrut să-şi făurească şi să-şi conceapă lumea după mintea sa. Iar urmarea a fost că popoarele cele mai civilizate adorau zeităţile scelerate şi adultere, ca Saturn şi Jupiter, sau prostituate, ca Astarte şi Venus. Urmarea a fost că fiinţele omeneşti erau jertfite pe altare mincinoase, sclavii erau ucişi, copiii debili aruncaţi la râpă, în aprobarea autoritară a unui Platon, Aristotel, Cicero, Seneca…

Priviţi apoi raţionalismul modern care tăgăduieşte necesitatea religiei şi vrea să trăiască numai după maxima că: „ajunge raţiunea”. Câte rătăciri n-a adus!

Un filosof a zis că omul nu este decât un tub digestiv deschis la ambele capete; un altul a pretins că viciul şi vârtutea nu sunt decât două secreţii ca vitriolul şi zahărul. În numele raţiunii s-au preconizat sistemele cele mai absurde, ca materialismul, hedonismul, ateismul, comunismul.

În ordinea intelectuală, raţionalismul modern retrezeşte toate erorile păgânismului antic şi, ca şi el, ajunge la îndoială, la scepticism. Să ne mirăm că în zilele noastre mii şi mii de condeie glorifică viciile cele mai ruşinoase, că ridică între noi atâtea altare desfrâului?

Nu! Raţiunea singură nu ajunge! Noi preţuim acest dar natural, ne folosim de el, îl cultivăm, dar nu îl idolatrizăm. Pe lângă raţiune mai e nevoie şi de credinţă.

PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ

[Bucovina, an III, 1943, nr. 743, 21 noiembrie, p.4]

Leave a reply

required