Cea mai mare parte din cântările bisericeşti de la sărbătorile Paştilor se rezumă în ideea:„Când Te-ai pogorât la moarte, Cela ce eşti viaţa cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii“(Troparul Învierii, glas 2)

Ce poate fi mai paradoxal, ce poate fi mai contradictoriu în sine pentru o minte ce nu vrea să-şi depăşească plafonul omenesc, decât ca Cel ce este viaţa cea fără de moarte să Se cufunde în moarte, ca Cel ce e viaţă pururea fără de scădere şi fără umbră de întuneric să suporte suprema lichidare de viaţă şi totala cufundare în întunericul prăpăstios al morţii şi al iadului?

Şi ce poate fi mai neînţeles decât actul mântuirii noastre, fapta prin care suntem introduşi în adevărata viaţă, să fie moartea Celui ce ne dă viaţă?

Sunt aici mistere atât de profunde, atât de străine de ceea ce poate produce mintea şi fantezia omenească, atât de inepuizabile în interpretările ce li se pot da, încât chiar şi numai acest caracter al lor e o dovadă suficientă despre originea lor dumnezeiască.

Nu a fost de-ajuns să vină Soarele Vieţii cu lumina, să o pună în obscuritatea în care ne aflăm noi, până la aceste prime trepte ale nefiinţei care sunt suferinţele şi slăbiciunile noastre, ci a trebuit să Se coboare şi mai jos, până în fundul prăpastiei întunecoase, unde moartea stăpâneşte deplin, unde cei stăpâniţi de ea nu mai pot face nici o mişcare pentru a scăpa de robia ei, unde nu mai văd nici o rază de lumină. A trebuit să Se coboare Începătorul vieţii, izvorul ei, până acolo unde sfârşeşte cu totul viaţa, până în care şi-a întins zăbranicul întreg peste făpturile Ziditorului. A trebuit să moară ca om şi să lase aşa să se întindă şi peste El unda nefiinţei, ca fiind în sânul ei, s-o împrăştie cu dumnezeirea Sa dinăuntru în afară, s-o zdrobească în casa ei. A trebuit să Se lase înghiţit în iad, pentru a ţâşni în mijlocul lui cu strălucitoarele raze ale nemărginitei Sale vieţi, spărgând porţile iadului, dizolvând plafonul lui apăsător şi antrenând spre înălţimi pe toţi cei ce s-au dorit în viaţa lor pământească după lumină. A fost necesar fluxul vieţii în nimic, ca în refluxul ei să ducă cu sine pe toţi cei ce au oarecare compatibilitate cu viaţa.

S-a dus şi i-a căutat pe cei credincioşi ai Săi până în temniţele cele mai de jos, dezlegându-i şi scoţându-i la lumină.

Mormânturi sunt şi inimile noastre. Unda întunericului şi a nefiinţei, duhurile rele fac din noi iaduri în care ardem şi ne zvârcolim dureros. De S-ar fi coborât şi în noi Domnul murind, ca să germineze în inimile noastre viaţa cea primenită, luminoasă, curată şi bună! De-ar fi spart şi întunecimile din noi, de-ar fi împrăştiat cugetele rele ce ne chinuie, de-ar fi spart plafonul ce ascunde privirii sufletului nostru cerul cu frumuseţea lui! De-am înflori şi noi cu Învierea Domnului, în lumina soarelui dumnezeiesc, la o viaţă nouă!

Text apărut în Telegraful Român, an LXXXI, nr. 32-34, 16 apr. 1933, pp. 6-7. Semnat: Dr. D. Stăniloae; preluat din Cultură şi Duhovnicie, Opere Complete 1, Editura BASILICA, 2012

Leave a reply

required