Sfânta noastră Biserica prăznuieşte astăzi pomenirea Sfinţilor şi intru tot lăudaţilor Apostoli Petru şi Pavel, cei dintâi pe scaun şezători şi propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos. Cine dintre fiii Bisericii noastre nu a auzit de numele lor? Cine nu a citit cât de puţin despre viaţa lor? Cine nu s-a îndulcit de învăţăturile lor cele folositoare de suflet care se citesc şi se cântă în toate zilele prin sfintele biserici?
Însă, a vorbi după vrednicie despre Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, aceşti mari stâlpi ai Bisericii lui Hristos, este cu neputinţă pentru noi păcătoşii, deoarece numai Dumnezeu ştie ostenelile, chinurile şi nevoinţele pe care le-au depus ei la propovăduirea Sfintei Evanghelii, după înălţarea Domnului la cer.
Însă, având nădejde în rugăciunile Sfinţilor Apostoli, îndrăznim să vorbim pe scurt despre viaţă şi unele învăţături din epistolele lor spre lauda ucenicilor lui Hristos şi spre folosul nostru sufletesc.
Pe Sfântul Apostol Petru l-a odrăslit Betsaida Galileii, fiind fratele mai mic al Sfântului Apostol Andrei şi fiu al lui Iona pescarul. Adâncurile învăţăturilor omeneşti, neavând de la cine le învăţa, Simon-Petru, căci aşa se chema înainte de alegerea să, a rămas fiu credincios al tatălui său, care l-a deprins de mic să prindă peşte în apele lacului Tiberiada, pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele.
Aici, pe malurile Tiberiadei, s-a născut, a copilărit şi a crescut Sfântul Apostol Petru. Aici a deprins el meşteşugul pescuitului. Aici a învăţat el a vâsli pe valuri, a cârmui corabia, a înfrunta furtunile, a arunca undita în apă, a cârpi mrejile, a răbda trudă, a suferi de foame şi de sete sau a aştepta fără somn, nopţi de-a rândul până putea să pescuiască ceva.
Apoi, căsătorindu-se şi auzind că Sfântul Ioan propovăduieşte despre Mesia, a primit de la el, împreună cu Andrei, fratele său, botezul pocăinţei în apele Iordanului, neştiind că aproape de casă sa, în cetatea Nazaretului, locuieşte Acela care avea să fie Dascălul şi Învăţătorul său. Şi iată că vine Hristos cel mult aşteptat. Iese la propovăduire, trece prin Capernaum şi prin Betsaida, coboară la malul Tiberiadei, caută corabia lui Iona Galileeanul, afla pe Petru, îl cheamă la Sine, îi schimba numele din Simon în „Chifa”, care se tâlcuieşte „Piatră” sau Petru şi astfel îl face pescar de suflete omeneşti, sau „vânător de oameni”, cum i-a zis Mântuitorul, când l-a chemat la apostolie. Din ceasul acela, Petru îşi lasă casa şi soţia, îşi lasă patria şi corabia în voia Tatălui, se alătură lui Hristos şi devine cel mai râvnitor apostol.
La picioarele Domnului a învăţat Petru adâncul teologiei. Aici a auzit cuvinte nemaigraite vreodată de om, a văzut minuni nemaiauzite pe pământ, a simţit bucurii nemaicunoscute până atunci de muritori. Din aceste pricini, Petru a crezut că Iisus este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu (Matei 16, 16), pe Care mărturisindu-L a primit de la El cheile împărăţiei cerurilor, adică puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor (Matei 16, 19).
Cu rânduiala lui Dumnezeu a fost lăsat să se lepede de Hristos de trei ori, în vremea patimii Sale, din trei pricini: pentru a se smeri mai mult, pentru a plânge mai cu amar în toată viaţa sa (Matei 26, 75) şi pentru a avea mai multă milă de cei păcătoşi, fiind foarte aprins pentru Hristos. Dar, după Înviere, arătându-i-se Domnul, i-a încredinţat păstoria oilor şi a mieluşeilor Săi, ca semn că i s-a iertat păcatul său.
După pogorârea Sfântului Duh, Sfântul Petru, verhovnicul celorlalţi apostoli, se umple de nespusă râvnă şi putere de sus; leapădă frică, aruncă valul îndoielii, lasă toată neştiinţă şi începe primul a vorbi despre Hristos în adunări, pe străzile Ierusalimului, în templul lui Solomon. Peste tot învăţa, face minuni, vindeca bolnavi, mustra, suferă închisoare. Şi aşa, predica Evanghelia fără odihnă în Ierusalim, în Samaria, în Iope, în Lidia şi ajunge până la Roma unde, apoi, este răstignit cu capul în jos, în timpul împăratului Nero, după dorinţă sa, zicând că nu este vrednic să fie răstignit asemenea lui Hristos. Sfintele sale moaşte se păstrează, după tradiţie, în biserica Sfântul Petru din Roma.
Sfântul Apostol Pavel era tot evreu de neam, născut în Tarsul Ciliciei (Turcia de astăzi), care, mai înainte de a crede în Hristos se chema Saul. A crescut de mic la picioarele unui mare învăţat iudeu, anume Gamaliil. De la el a învăţat Pavel adâncul scripturilor, tâlcul proorociilor, puterea Legii lui Moise, psalmii lui David şi sfinţenia templului, pentru care era plin de atâta râvnă.
Nefiind încă luminat cu puterea Duhului Sfânt, el nu credea că Hristos este Mesia cel aşteptat. Nu putea înţelege taina răscumpărării omului, nu ştia că Petru şi ceilalţi apostoli vor vina toată lumea la dreapta credinţă şi că, nu peste multe zile, va fi şi el un apostol al neamurilor, împreună cu ceilalţi doisprezece. De aceea, crezând că ucenicii lui Hristos sunt nişte începători de eresuri, cu nespusă mânie s-a pornit asupra lor ca să-i prindă şi să-i dea în mâinile arhiereilor spre judecata. Pe calea Damascului, însă, i se arată în vedenie Iisus Hristos, îi spune greşeala, îi ridică sufletul până la al treilea cer (II Corinteni 12, 2), îi descoperă taina creştinătăţii şi îl trimite să vestească Evanghelia mântuirii la neamuri.
În Damasc a primit botezul de la Apostolul Anania (Fapte 9, 17-18). Apoi a stat trei ani în pustiul Arabiei, pregătindu-se cu multe rugăciuni, cu post şi cu lacrimi pentru noua sa misiune. Căci singurătatea întotdeauna înalţă pe om, îl pregăteşte pentru jertfe mari, îl învăţa taina rugăciunii adevărate. De aici, Pavel s-a suit la Ierusalim să vadă pe Sfinţii Apostoli, de unde a luat apoi poruncă să vestească Evanghelia, începând din Antiohia.
Sfântul Pavel a făcut astfel trei călătorii misionare împreună cu Varnava, cu Sila, cu Marcu, cu Luca şi cu Timotei, propovăduind ziua şi noaptea, cu timp şi fără timp, vestea cea bună, mai întâi în Antiohia, în Cipru; apoi în Asia Mică, în Pamfilia, Frigia, Galatia cu cetăţile Listra, Iconiu, Derbe, Milet şi Efes, unde a pătimit multe de la pagini şi iudei. Apoi, îndemnat de Duhul Sfânt (Fapte 16, 9) a trecut în Macedonia şi în Ahaia (Grecia), propovăduind în cetăţile Filipi, Bereea, Tesalonic, Corint şi Atena, unde a grăit de pe înălţimile Areopagului şi a uimit pe înţelepţii ei.
Întărind cu multe minuni cele propovăduite de el, a rânduit în toate cetăţile preoţi şi episcopi la bisericile întemeiate printre pagini, precum pe Timotei la Efes şi pe Ţiţ în insula Creta. Apoi marele Apostol Pavel s-a suit pentru ultima dată la Ierusalim, unde a fost prins de evrei şi ţinut în lanţuri şi în temniţă peste doi ani.
În cele din urmă, la cererea sa, a fost dus cu mari primejdii la Roma, predicând şi aici Evanghelia mântuirii încă doi ani „cu a sa cheltuiala”. Iar în anul 64 după porunca aceluiaşi tiran, Nero, a fost prins şi i s-a tăiat capul, în Roma. Şi aşa s-a săvârşit vasul cel ales, Pavel, Apostolul neamurilor, lăsând în urma să nenumărate biserici şi episcopi, împreună cu paisprezece epistole apostoleşti pline de dumnezeieşti învăţături. După tradiţie mormântul său se afla la Roma, în biserica „Sfântul Pavel din afara zidurilor”.
Iubiţi credincioşi,
Mare este praznicul de astăzi, căci prăznuim pe doi dintre cei mai râvnitori şi mai curajoşi apostoli, pe Petru cel foarte râvnitor şi pe Pavel, vasul alegerii, cum îl numeşte Hristos. Petru era un pescar galileean sărac, chemat de Domnul împreună cu fratele său mai mare, Andrei, Care le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Şi îndată, lăsând mrejele, au mers după El (Marcu 1, 17-18).
În ţara noastră Sfinţii Apostoli se bucura de o mare cinstire. Nenumărate biserici s-au zidit în numele lor, printre care şi Mânăstirea Cetăţuia din Iaşi. Numeroşi sunt şi bunii noştri creştini care le poartă cu cinste numele. Astăzi în bisericile noastre credincioşii sunt dornici să asculte Sfânta Liturghie, să se împărtăşească cu Sfintele Taine după postul Sfinţilor Apostoli şi să cinstească pe marii vestitori ai Evangheliei, Petru şi Pavel.
Vedeţi că n-au mers singuri la apostolie, ci după ce i-a chemat Hristos? Vedeţi că nimeni nu poate fi apostol, episcop, preot şi propovăduitor al Sfintei Evanghelii, dacă nu este chemat, ales, sfinţit prin hirotonie şi trimis de Hristos? Astăzi sunt mulţi care se socotesc predicatori şi propovăduitori ai cuvântului evanghelic, fără a fi chemaţi de nimeni, fără a fi hirotoniţi, adică fără a primi harul Duhului Sfânt. Păziţi-vă de aceşti falşi apostoli care fac aceasta din mândrie sau pentru laudă şi scopuri pământeşti şi care răstălmăcesc învăţătura Sfintei Evanghelii.
Apoi vedeţi cât de repede au lăsat Petru şi Andrei toate şi au urmat lui Hristos? Nu s-a mai gândit Petru la tatăl său, nici la corabie, nici la femeia şi soacra sa din Capernaum, căci el era căsătorit, ci un singur gând avea: să urmeze şi să slujească lui Hristos până la moarte, să înveţe de la El tainele credinţei, să deprindă de la Mântuitorul smerenia, blândeţea, răbdarea, suferinţa, iubirea de oameni şi iertarea. Să înveţe în şcoala lui Hristos adâncul teologiei, puterea rugăciunii, meşteşugul predicării cuvântului, adică al „vinarii de suflete” pentru împărăţia lui Dumnezeu, curajul de a se jertfi pentru Evanghelie şi să primească darul facerii de minuni. Şi ce credincios a fost Sfântul Petru faţă de Hristos! Că cel dintâi dintre toţi îi urmă şi luă cuvântul în numele celorlalţi, şi împlinea poruncile Lui.
Trei ani a stat Sfântul Petru cu ceilalţi Apostoli lângă Mântuitorul pentru a se pregăti să vestească Evanghelia în lume. Dar, până „nu s-au întărit cu putere de sus”, adică până nu s-a coborât peste Apostoli harul Duhului Sfânt în chip de limbi de foc în ziua Cincizecimii, nici unul dintre ei nu era vrednic şi pregătit îndeajuns să-L vestească pe Hristos pe pământ şi să-şi dea viaţa pentru El. Că nu-i de ajuns numai să vezi minuni, să vorbeşti de Hristos, să auzi şi să ştii Sfânta Scriptură, ci trebuie să şi trăieşti Sfânta Evanghelie, să ai viaţa cât mai curată, să împlineşti poruncile şi să primeşti de sus, prin Biserică, harul Duhului Sfânt. Numai aşa poţi vesti cu adevărat şi cu mult folos cuvântul mântuirii în lume.
Odată a întrebat Domnul pe Apostoli: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? (Matei 16, 13) Apoi i-a întrebat din nou: Dar voi cine ziceţi că sunt? (Matei 16, 15) Atunci Petru a luat cuvântul înaintea celorlalţi şi a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. (Matei 16, 16) Şi i-a răspuns Mântuitorul: Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri (Matei 16, 17-19).
Aceasta este cea mai mare mărturisire de credinţă făcută de Petru. Pe piatra acestei credinţe, adică numai pe temelia credinţei adevărate, a zidit Hristos Biserica Sa, pe care nici „porţile iadului”, adică gurile ereticilor hulitori, nu o vor putea birui. Deci nimeni nu poate pune Bisericii lui Hristos o altă temelie, decât temelia sau piatră dreptei credinţe, pusă de Apostoli. Apoi să înţelegeţi că „cheile împărăţiei cerurilor” nu le-a dat numai lui Petru, ci tuturor apostolilor şi urmaşilor lor, episcopi şi preoţi. Care sunt aceste chei? Sunt cele şapte Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea cu Sfântul Mir, Spovedania, Sfânta Împărtăşanie, Nuntă, Preoţia şi Sfântul Maslu. Acestea sunt cheile date de Hristos Apostolilor şi Bisericii Sale. Cu aceste chei descuiem inimile, conştiinţele, raiul şi împărăţia cerurilor. Iar fără acestea rămânem afară de Biserică, afară de fericire şi de împărăţia lui Dumnezeu, pentru că ne lipseşte harul mântuirii, ne lipsesc cele şapte chei prin care Biserica descuie raiul, cerul şi uşa milostivirii lui Dumnezeu. Unii Sfinţi Părinţi spun că cheile pe care le-a dat Hristos lui Petru şi celorlalţi Apostoli o formează puterea Duhului Sfânt, dată lor şi preoţilor de a lega şi dezlega păcatele oamenilor prin spovedanie.
Ce vor face acei creştini care s-au rupt de trupul Bisericii lui Hristos şi s-au dus la alte grupări creştine care n-au Biserică şi cele şapte Taine? Cine le va dezlega păcatele? Cine şi cu ce li se va descuia Biserica cea adevărată, împărăţia cerurilor şi uşa milei Domnului?
Sfântul Apostol Petru a făcut şi el, ca om, două păcate mari. Când a auzit că Hristos va primi de bunăvoie moarte de cruce pentru mântuirea lumii, el, neînţelegând taina mântuirii şi adâncul dragostei lui Dumnezeu, L-a luat pe Domnul la o parte şi i-a zis: Milostiv fii Ţie, Doamne! Să nu-ţi fie Ţie aceasta! Atunci Domnul, ştiind că Satana l-a amăgit, l-a mustrat, zicând: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti, că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Matei 16, 21-23).
Mare păcat este a crede cineva că se poate mântui pe sine şi pe alţii fără jertfă, fără osteneală, fără răbdare şi chiar moarte. Mare păcat fac şi acei creştini care smintesc pe copii sau pe cei din jurul lor prin viaţă şi faptele lor rele; sau îi sfătuiesc la păcate, la lepădarea credinţei şi la fugă de jertfă. Nimic bun nu putem face în viaţă până nu ostenim, până nu răbdam, până nu lepădăm mândria, egoismul, îndoială, frică şi toate patimile care ne stăpânesc.
Al doilea păcat al lui Petru este lepădarea de Hristos în timpul mântuitoarelor Sale patimi, din cauza fricii. Că îi spuneau iudeii, când erau în curtea lui Caiafa: Şi tu erai cu Iisus Galileeanul? Iar el de trei ori s-a lepădat, zicând: Nu cunosc pe omul acesta (Matei 26, 69-75). Apoi, când a cântat cocoşul şi-a adus aminte Petru de cuvintele Domnului şi, ieşind afară, a plâns cu amar.
Cumplit este păcatul lepădării de Dumnezeu, al lepădării de credinţă, de Biserică, de Cruce, de icoane, de sfinţi şi de Sfintele Taine! Cumplit este păcatul şi amară suferinţa celor ce se leapădă de dreapta credinţă şi merg la secte. Când şi cine le va da lacrimi să-şi plângă acest păcat cu amar?
După înălţarea Domnului la cer, Sfinţii Apostoli au primit puterea Duhului Sfânt şi au plecat în toată lumea să vestească Evanghelia mântuirii şi credinţa în Iisus Hristos. Atunci şi Sfântul Petru a început să semene cuvântul Evangheliei, mai întâi în Ierusalim şi în Samaria. Apoi, după ce i-au prigonit iudeii, a vestit pe Hristos în Bitinia din Asia Mică şi mai ales în Italia, pe timpul împăratul Nero, care l-a răstignit pe cruce. De la el ne-au rămas două sfinte epistole, prin care ne învăţa calea mântuirii şi voia lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel nu făcea parte dintre cei 12 Apostoli, nici dintre cei 70. El a fost chemat de Hristos la credinţa şi la apostolie printr-o vedenie înfricoşată, când mergea spre Damasc, în Siria. Un glas din nor i-a spus: Saule, Saule – căci aşa îl chema mai înainte -, de ce Mă prigoneşti? Iar el a întrebat: Cine eşti, Doamne? Eu sunt Iisus, pe care tu îl prigoneşti. Apoi din nou a întrebat Pavel: Doamne, ce voieşti să fac? (Fapte 9, 4-6). Apoi l-a botezat Anania, căruia i-a zis Hristos: Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel; căci Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu! (Fapte 9, 15-16).
Aşa a fost vânat Pavel de Hristos pentru Biserică şi pentru neamuri. El a fost trimis să vestească Sfânta Evanghelie la popoarele păgâne, numite „neamuri”. Şi a vestit pe Hristos întâi în Siria, înfiinţând prima Biserică creştină în oraşul Antiohia. Apoi a vestit Evanghelia în toată Asia mică, precum Galatia, Colose, Efes, Laodiceea şi Bitinia. Apoi a trecut în Europa prin Macedonia, unde a poposit mai mult la Tesalonic. A ajuns în Atena şi Corint, apoi în Sicilia, Italia, Roma şi până în Spania.
El predica pe Hristos atât prin viaţa să sfântă, smerită, îngerească, cât şi prin minunile care le făcea şi prin frumuseţea cuvintelor sale. Acolo unde nu ajungea sau unde nu se mai putea întoarce, scria credincioşilor epistole frumoase, duhovniceşti, din care toţi se hrăneau şi se întăreau în dragostea lui Hristos. Din acestea învăţăm şi noi astăzi.
Uneori învăţa pe creştini, zicând: Bucuraţi-vă pururea, rugaţi-vă neîncetat; daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi (I Tesalonicului 5, 16-18). El alunga întristarea din inimile noastre. Creştinii care au pe Hristos şi nădăjduiesc în viaţa viitoare, nu trebuie să fie trişti, nici să deznădăjduiască în necazurile vieţii. Altfel, prin ce se deosebesc de păgâni şi de cei păcătoşi, care nu au nici o nădejde? Creştinii trebuie să fie blânzi, smeriţi, iubitori de aproapele, cu gândul mereu la Dumnezeu, cu rugăciunea neîncetată pe buze şi în inimă, făcând bine tuturor şi mulţumind pentru toate. Celor leneşi le spunea Sfântul Pavel: Cine nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce (II Tesaloniceni 3, 10). Iar celor care amânau pocăinţă, le spunea: Răscumpăraţi vremea, că zilele sunt rele.
Pr. Ilie Cleopa